Roata se intoarce cu vointa

O parere, o mica conluzie dupa un experiment de 5 ani intr-un loc, o lume despre care la inceput nu stiam nimic. Intr-o zi m-am intrebat: vrei sa pleci? Pleaca! Dar intoarce-te si spune ce ai vazut, ce poti schimba in jurul tau, acolo unde vezi rau - poti face bine. Am lasat lucruri si locuri frumoase, oameni saritori si buni la suflet.

In locul necunoscut am trecut prin experiente frumoase si interesante si prin farmecul lor am luat cunostinta cu "o noua persoana". O persoana diferita, cu o alta infatisare, alt comportament si alta educatie.

O intalnire placuta. Doar ca, m-am intalnit dupa care trebuia sa plec. Nu mai este mult si ma voi intoarce in Romania sa fac acolo un credit ca sa cumpar niste timp si vointa, ca sa pot face cat mai multe fapte bune si frumoase. Acolo este nevoie.

As vrea ca atunci cand societatea romaneasca va fi mai buna (cred ca asta se va intampla in viitor) sa pot spune "Am participat si eu la aceasta imbunatatire". Pot si trebuie - pentru generatiile viitoare, nu pentru mine.

"Te-ai intors ma-ntreaba buna, m-am intors pentru totdeauna. Unde am fost tara-i frumoasa, dar nu esti la tine acasa."

Evadare din comunism

Astazi va propunem o istorie extraordinara, preluata din ziarul Adevarul, al unui român care a fugit din România comunista cu un mijloc de transport exceptional: un avion de vanatoare.

Originalul il puteti citi aici noi va oferim cateva extrase din extraordinara poveste.

A fost cea mai rapidă şi năucitoare evadare din România Epocii de Aur. Mihai Smighelschi a fugit în Turcia pentru că era cel mai apropiat stat fără orientare comunistă şi, din punct de vedere militar, era ţară membră NATO din 1952. Pentru a nu fi depistat de radarele din România şi Bulgaria, Smighelschi a zburat la o altitudine de câţiva zeci de metri de sol, cu o viteză de 700 de kilometri pe oră. În Turcia, Smighelschi a cerut azil politic, iar în câteva luni a ajuns în Statele Unite ale Americii. Trăieşte şi azi acolo, iar până acum nu s-a putut întoarce în România pentru că a fost condamnat în lipsă la 25 de ani de închisoare. Recent, fapta s-a prescris. Chiar dacă într-un fişet al Tribunalului Bucureşti a figurat ca infractor, hoţ şi dezertor, Smighelschi este unul dintre marii români neştiuţi, care a lăsat în urmă toate etichetele ce atârnă de noi atunci când ieşim din ţară: lipsiţi de voinţă, prăpăstioşi, fricoşi, resemnaţi precum ciobanul din mitul mioritic. E mitul zburătorului în rândurile următoare. O poveste pe care Mihai Smighelschi ne-a spus-o, pe alocuri, înecat de lacrimi, căci aşa este viaţa oamenilor: chiar şi biruitorii cunosc deznădejdea.

Mihai Smighelschi s-a născut la Braşov în 1966. Un prieten din copilărie i-a spus într-o zi: „Când mă fac mare vreau să construiesc avioane". Iar Mihai i-a răspuns: „Tu le construieşti şi eu o să zbor cu ele. Să vedem care e mai tare". La scurt timp, prietenul său a murit într-un accident. Dar el a continuat să se gândească la zbor. Pe când era elev la Liceul „Andrei Şaguna" a absolvit un curs pentru zborul cu planorul. Mihai Smighelschi asculta, din când în când, postul de radio „Europa Liberă", împreună cu tatăl său. „Nu credeam tot ce auzeam acolo, dar gândeam că sunt într-o puşcărie, iar ţara era puşcăria. Auzeam că în alte părţi oamenii trăiesc bine şi mă gândeam cum ar fi să trăiesc şi eu ca ei". Dar, fiind admis la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu", de la Bobocu (judeţul Buzău), şi‑a luat adio de la gândul de a evada. „«Vreau să zbor şi am să sufăr tot ce vine cu zborul», mi-am zis".

Însă în 1987, pe când era în anul trei de studiu, a aflat că un unchi de-al său, şofer de camion, a plecat într-o cursă internaţională şi nu s-a mai întors în ţară. A rămas în Turcia. „Când am aflat asta mi-am dat seama că voi fi dat afară de la Şcoala de Aviaţie, pentru că nu aveai voie să urci în ierarhie dacă aveai o rudă fugită din ţară. Şi zilele mele în România erau numărate". Gândul evadării era de acum singura opţiune. A început să plănuiască în gând totul, cu câteva luni înainte. Avea cheia de la sala de navigaţie a şcolii, unde, pe un perete, era agăţată o hartă a Europei de Est, care se întindea până în Turcia. În gând a calculat distanţa care desparte Buzăul de graniţa Bulgariei cu Turcia, viteza, timpul, cantitatea de combustibil. Totul în gând, nimic pe hârtie - din precauţie. Pe hartă existau multe simboluri de aeroporturi în partea de nord a Turciei.

„M-am gândit că zburând spre Turcia n-o să am nicio problemă în a găsi un aeroport pe care să aterizez. Aveam să-mi dau seama că harta era proastă. Doar graniţele şi relieful erau adevărate pe ea. Planul a fost să zbor cât mai aproape de pământ, pentru a nu fi depistat de radarele pentru avioane, cu o viteză cât mai mare şi să ajung în Turcia în timpul cel mai scurt, pe linie dreaptă".

Smighelschi a mers apoi să viziteze radarul, pentru a şti cât de departe poate fi depistat. L-a primit un subofiţer în vârstă şi bucuros de oaspeţi i-a arătat, fără să bănuiască nimic, toate opţiunile radarului. „Acolo am aflat informaţii vitale pentru mine. După vizita asta mi-am spus: «Pe viaţă şi pe moarte. Nu mai pot să rămân aici». Nu era doar gândul că aveam un unchi fugar, dar şi din cauza nedreptăţilor din viaţa de zi cu zi şi din lipsa libertăţii. Chiar şi noi, care eram consideraţi elita Armatei Române, aveam de suferit de pe urma condiţiilor din ţară. Nu aveam combustibil de zbor. În momentul în care am fugit, eu aveam 100 de ore de zbor, incluzând aici şi zborul cu planorul. 100 de ore de zbor nu e deloc mult. Aveam 21 de ani, nu eram căsătorit, nu aveam prietenă, nu aveam nicio legătură care să mă ţină în ţară în afară de părinţii mei. Am plecat cu ce aveam pe mine şi cu câteva sute de lei pe care le mai păstrez şi acum".

Cel mai bun loc de a fugi cu avionul era din zona de sud a spaţiului de practică. În seara de 25 septembrie 1987, Smighelschi a aflat că a doua zi era programat un zbor de antrenament. „M-am rugat: «Doamne, dacă este voia Ta să plec, fă Tu să mi se dea zona de sud pentru practică». Zonele de zbor se dădeau aleatoriu, care era liberă, pe aia o primeai, ţi-o comunica chiar înainte de decolare".

26 septembrie 1987, sâmbătă, o zi senină şi caldă. Ora 11.00 dimineaţa. Mihai Smighelschi s-a dus spre avionul L-39ZA Albatros, iar mecanicul care alimenta i-a spus: „N-ai vrea să-ţi pun rezervorul jumătate ca, să facem economie?". „Nu, nene! Dacă mi se întâmplă ceva şi rămân în gol, vrei să fii matale responsabil? Pune până dă pe-afară".

Smighelschi a dus avionul la intrarea pe pistă şi a aşteptat acolo să i se indice zona de zbor. „Am aşteptat 4-5 minute, mi s-au părut o veşnicie. La un moment dat am auzit în cască: „Eşti liber să decolezi şi să exersezi în zona numărul patru-sud". Atunci m-au trecut fiorii: "Asta este şansa mea!". I-am mulţumit lui Dumnezeu şi am mai făcut o rugăciune, să mă ajute".

Desprins de la pământ, Smighelschi a apelat la un truc pentru a simula un accident: „Am lăsat avionul să urce şi am oprit casca să nu mai aud pe nimeni. Am întors avionul cu fundul în sus, ca la spectacolele aviatice, apoi am pus motorul în plin, la 900 de kilometri pe oră, venind vertical spre pământ, pentru ca apoi să mă redresez şi să mă apropii uşor, uşor de sol. Scopul meu a fost ca omul de la radar să vadă pe ecran o urmă de avion care e staţionar şi dintr-o dată să dispară, pentru că el nu mai vedea nimic pe radar în apropierea pământului. Orice om de la radar care vede aşa ceva se gândeşte că avionul respectiv s-a prăbuşit".

A urmat o cursă infernală cu 700 de kilometri la oră peste Câmpia Română, la o altitudine de câţiva metri. Smighel­schi avea doar două ore şi jumătate de practică pe acel tip de avion. „Am pus motorul în plin spre sud. Am început să‑l aduc aproape de tot de pământ. E atât de frumos când zbori aşa! Am vrut să văd cum e să fii în «ground effect», adică să zbori la o înălţime mai mică decât anvergura avionului cu aripi cu tot. Atunci, aerul se comprimă şi e ca şi cum aluneci de zăpadă. Eram aşa de jos încât am văzut un ţăran care păştea vacile cum s-a aruncat la pământ. Atunci am ridicat un pic, gândind că pot să rănesc oameni". Principala îngrijorare a pilotului a fost aceea că superiorii săi îşi vor da seama că încearcă să fugă din ţară şi vor trimite avioane în urma sa, care să-l doboare. În 10 minute a ajuns la Dunăre.

Gândurile-i zburau şi mai repede decât avionul: „Dacă grănicerii vor raporta că un avion a trecut în Bulgaria... dacă mă vor mitralia forţele aeriene bulgăreşti...". Smighelschi n-a ştiut multă vreme că planul său a reuşit întru totul. După mulţi ani, un fost coleg i-a spus la telefon: „Aproape o zi întreagă comandanţii au crezut că te-ai prăbuşit. Până la şase seara te-au căutat cu elicopterul pe câmpii".

Bulgaria a străbătut-o la fel de aproape de pământ, la o altitudine la care înalţă copiii zmeie pe cer. Numai că în Bulgaria sunt şi munţi, aşa că pericolul a fost mult mai mare. La asta se adaugă responsabilităţile oricărui pilot. Să mai arunce câte un ochi pe bord, să verifice nivelul combustibilului sau al uleiului. După alte 45-50 de minute s-a gândit că ar trebui să fie la graniţa dintre Bulgaria şi Turcia.

„Vă daţi seama că nu aveam GPS şi nu ştiam unde sunt. Ştiam din minte numai, din calculele mele, după viteză, distanţă şi timp. Dar de sus nu vezi graniţă ca pe hartă. Am văzut un oraş în depărtare care avea clădiri mai albe şi turnuri ascuţite. M-am gândit: «Astea sunt minarete, moschei». Am mers mai departe, am văzut drumuri mai late, maşini mai colorate şi TIR-uri lungi, dar tot nu am fost sigur că e Turcia. Până când am văzut nişte soldaţi îmbrăcaţi în camuflaj, lângă un cort şi, cel mai important, am văzut că aveau jeep-uri americane. Atunci am zis «sigur ăştia nu sunt din Uniunea Sovietică». Am fost convins că sunt în Turcia. Era partea europeană a Turciei, dar n-am reuşit niciodată să-mi dau seama cu precizie de locul în care am aterizat. A fost undeva nu departe de oraşul Kirklareli".

Pe când în zare se vedeau crenelurile minaretelor turceşti, Smighelschi a observat cum pe bordul avionului se aprinde lampa care indica faptul că rezervoarele erau aproape goale. A scăzut turaţia motoarelor şi s-a învârtit câteva minute aşteptând să fie interceptat de o flotă turcească şi condus la un aeroport. Nu s-a întâmplat asta, aşa că şi-a căutat singur un loc de aterizare.

„Ştiam că e periculos să mă catapultez. Mulţi şi-au rupt şira spinării de la catapultare. Deci nu era prima mea opţiune. N-am văzut niciun aeroport, nici măcar un câmp, pentru că relieful Turciei e foarte accidentat. Drumurile asfaltate erau circulate de maşini. Dar am văzut un drum de ţară. Singurul pericol era o maşină parcată cam la mijlocul acestui segment. În aviaţie nu ai multe ocazii să te răzgândeşti. Prima hotărâre, de regulă, e cea mai bună. Am lăsat avionul jos. Îmi era frică să frânez, mă gândeam că o să intru în şanţ, am ţinut avionul cu botul în sus, până a scăzut viteza dar m-am apropiat de maşina care era parcată pe marginea drumului şi am tras spre dreapta, am intrat în şanţ şi am pierdut controlul, am ieşit de pe drum şi avionul s-a oprit. Am rupt roata din faţă şi nasul avionului. Eu nu am avut nicio zgârietură".

Mihai Smighelschi a sărit din avion, s-a uitat la stricăciunile pe care le-a produs şi, pentru câteva minute, a constatat că e cu desăvârşire liber, pe un câmp arid. La scurt timp a văzut jeep-urile americane îndreptându-se spre el. Militarii camuflaţi au coborât cu armele la ochi. Pilotul român a ridicat mâinile şi le-a strigat trei cuvinte în engleză cu care plecase în minte de la Bobocu „Political asylum America". „M-au luat cu ei şi m-au dus la cortul lor. Erau turci. Pentru că era prânz, sâmbătă, se pregăteau de masă. Au pus masa şi am mâncat cu ei kebab şi am băut Coca-Cola. Trecuse doar o oră de când fugisem din România. M-am gândit: «Iată, beau Coca-Cola şi mănânc kebab»".

Diferente, diversitate, destinatie ... - Partea a traia: peste ocean

Ce n-am putut prevedea si m-a luat prin surprindere este ca din cauza crizei in general si a cutremurului de anul trecut din Haiti dosarele de emigrare in Canada (in care intra si statutul de refugiat haitian) s-au multiplicat si in consecinta procedura s-a lungit simtitor. Toate astea imi dau insa timp si ma ajuta sa descopar o tara incredibil de frumoasa si sa ma integrez complet altfel decat am incercat in Spania sau Germania.
 

Spun diferit pentru ca a trai ca roman in Canada nu suporta comparatie cu acelasi trai dar in Europa. Activarea vizei de permanent resident inseamna ca ai drept sa lucrezi ca orice in orice domeniu, sa faci orice te taie capul si sa fixezi pe calendar ca fix peste 3 ani ai cetatenia canadiana.
 

Cum aici cu totii au venit de undeva, nu poate fi vorba de “partiniri”. In cultura canadiana, chiar daca sunt aici la a cincea generatie, nu exista carcoteala aia cand auzi un accent strain, cand vezi ca seful tau vorbeste engleza mai cu accent ca tine, cand stii clar ca emigrantii au posturi mai bune si mai bine platite decat multi canadieni din tata-n fiu.
 

Nu-mi amintesc in decursului primului meu an in Canada sa-mi vina in minte o singura privire pe furis care sa-mi semene a ciuda, a “de unde-o mai fi venind si asta” sau a “asa o fi in Est, de unde vine...”.
Sigur ca asta nu face din canadieni natia perfecta sau din Canada taramul mult visat pentru toti.
 

Ceea ce tind sa reprosez sistemului este felul prea relaxant in care isi formeaza cetatenii prin incercarea de uniformizare a venitului pe cap de locuitor. Daca ai o tara care te ajuta sa traiesti decent, adica iti asigura chiria, mancarea si ceva extra chiar daca nu mergi la munca iar daca mergi - indiferent de jobul pe care il ai poti pune de-o parte chiar pentru vacante oriunde in lumea asta si tot ce vrei, de ce s-ar stresa cetatenii canadieni sa lupte pentru ceva oricat de mic ar fi el?
“Oricum daca nu e suficienta materie cenusie aici, exportam din afara!” pare sa fie sloganul canadian de cand s-a inventat emigrarea.
 

Dar faptul ca traiesc printre indivizi nestresati si fericiti e ceva negativ? Ma gandesc ca daca am invatat cu totii ca viata trebuie sa ne pregateasca pentru ce e mai greu e pentru ca am crescut intr-o tara in care daca vrei sa fii secretara trebuie sa faci facultate iar daca vrei sa te faci poet sau pictor inseamna sa semnezi pentru oprobiul public si o viata in mizerie.
 

Mai am de echivalat ceva studii dar la capatul tunelului ma asteapta o viata demna si cam pentru asta am plecat de acasa. Daca m-as intoarce 7 ani in timp de cand am plecat din tara, nu cred ca as schimba ceva in traiectoria mea. Fiecare destinatie mi-a adus altceva si toate impreuna m-au facut sa inteleg ca peste tot sunt oameni si pamant si ca fiecare alege ce e mai potrivit sau profitabil pentru el insusi.
 

Daca intinsa Canada se distinge cu ceva dincolo de conditii economice favorabile, atunci as mentiona aici natura, salbatica si domesticita de om deopotriva, peisajele canadiene (fie ca sunt parcuri, trasee montane, lacuri, oceane...) te impresioneaza in adevaratul sens al cuvantului si n-am mai intalnit vreodata oameni asa de iubitori de sport si de outdoor ca aici.

Pentru mine Canada a fost in primul rand locul unde traieste sora si nepoata mea, unde am primit botezul nou-testamental si unde sper sa traiesc pana voi fi pregatita sa ma intorc in Romania unde sper sa gasesc decenta sau normalitatea care sa ma ajute sa revin.
 

Pana atunci, celor plecati va urez pribegie placuta, celor de acasa, succes si tarie si tuturor un an mai bun!
 

Mihaela N.
Vancouver, decembrie 2011

Diferente, diversitate, destinatie ... - Partea a doua: Germania

Oferta Universitatii din Luxembourg de Master in drept bancar si finaciar european corespundea aproape fidel criterilui de universalitate si de buget – ultimul criteriul fiind de importanta capitala- pe care le aveam la vremea respectiva.

Am aranjat sederea peste granita, la vecinii nemti, si in toamna lui 2008 am reluat matza de coada, 6 ani dupa licenta de la Bucuresti.

Dupa o Spanie care ma obosise si sacaise totodata, am pasit in Trier, oraselul german unde urma sa locuiesc cei doi ani de master cu -recunosc- prejudecati serioase. Stiam ca nemtii sunt rai, reci, neprietenosi, obsedati de perfectiune si ca Hitler era tatal lor. Surpriza a fost o lectie de viata pe care o voi lua cu mine pretutindeni si impartasi ori de cate ori se iveste ocazia. Nemtii “cei rai” s-au dovedit a fi foarte decenti si modesti cand vine vorba despre tara lor, care cu adevarat merita ridicata in slavi, saritori daca le cereai ajutorul dar niciodata bagaciosi sau insistenti, prietenosi si conservatori pana vedeau cu cine au de-a face.

Iubesc Germania fara sa fac un secret din asta :-) si mi-e dor de ei ca oameni, de peisajele lor, de carnavalurile lor, de prietenia lor castigata cinstit, de punctualitatea lor si atatea as putea insirui...

Despre Luxembourg nu cred ca pot spune mare lucru intrucat perindarea mea de la gara la Universitate nu mi-a permis accesul la “cultura” (daca o fi una) sau limba luxemburgheza.

Colegii mei erau cu totii straini iar cei 3 localnici (colegi) vorbeau suficient alte limbi cat sa ne intelegem. Mi-a parut insa trist din cauza vremii dar cred ca m-as putea acomoda cu asta daca as avea o mana de prieteni pe langa.

In definitiv nici Vancouver-ul nu e prea ademenitor daca luam in calcul cantitatea de precipitatii pe metrul patrat. Se spune ca in partea franceza ninge iar in partea federala ploua deci mie mi-a picat ploaia si cred ca-mi place mai mult asa.

Bun, anul trecut am terminat masterul si urma sa gasesc un job si sa incep sa lucrez in Luxembourg pentru macar acel an de care aveam nevoie ca experienta la dosarul de emirare definitiva in Canada, destinatia tintita de atata amar de vreme.

Tot anul trecut, de fapt pentru a doua oara in decursul aceluiasi an, am vizitat-o pe sora mea in timpul sarbatorilor de iarna si am hotarat sa demarez procesul de emigrare fara acel an de experienta despre care am citit ulterior ca putea fi inlocuit de studii aprofundate de tipul 4 + 2 ani.

Nu ratati ultima parte...

Mihaela N.

Vancouver, decembrie 2011