Ziua nationala a României vazuta din strainatate

1 Decembrie, ziua naţională a României înseamnă istoric unificarea ţării. Dar ce semnificaţie are pentru românii din străinătate? Ce însemna acasă în România? Dar în străinătate? Care sunt amintirile legate de ziua naţională sau care sunt diferenţele între ziua noastră naţională şi cea a ţărilor în care ne aflăm? Ne face oare această zi să ne simţim mai acasă? Pentru acest eveniment, echipa Explorers Destinies a pregătit un articol festiv împreună cu cititorii, adică cu cei care au fost amabili să ne răspundă pe e-mail la întrebările de mai sus.

Mulţumim mult tuturor celor care şi-au rupt din timpul lor şi ne-au împărtăşit experienţele lor. Vă invităm să citiţi mărturiile lor şi nu vă sfiiţi să adăugaţi şi părerea dvs. despre ziua naţională ca şi comentariu.

"Ziua de 1 decembrie este sărbătoarea naţională a tuturor românilor, care îşi pierde din farmec şi intensitate peste graniţe dacă nu este sărbătorită chiar şi în cerc restrâns. In primul meu an de expat în Asia (Thailanda), "auzisem" că Ambasada României ar organiza ceva la un hotel. Aproape că am fost refuzată la intrare de către gărzile thailandeze pentru că "nu eram pe liste" deşi la vremea aceea eram doar 15 români care rezidam în Thailanda.
Surpriza a fost să găsesc un cadru restrâns, o atmosferă demnă de o zi naţională, prezenţe diplomatice şi mai ales, din amabilitatea unui român care trăieşte în Thailanda de 15 ani, vinuri şi preparate româneşti. Foarte frumos! Excepţie făcând discursul Ambasadorului la acel timp, care îşi încheia mandatul şi pleca la pensionare, iar pe lângă o engleză neşlefuită şi cu puternice accente slave, era un discurs fad pe care lumea nu l-a înţeles. Un dezinteres total de a face o prezentare elocventă.
Daca nu este nimic organizat pentru acea zi, mă bucur să-mi aduc aminte de prezentările la posturile locale şi sub praful anilor, ce semnificaţie enormă şi impact are pentru noi astăzi.
Am observat de asemeni că în multe cazuri, se deviază foarte mult de la semnificaţie cu alcool şi violenţă derivată."

Domnişoara M., Luxembourg

"Acasă, însemnând în România, ziua naţională avea mai multă încărcătura şi semnificaţie parcă; erau discursuri şi emisiuni la TV despre ziua naţională, se vorbea despre istorie, momente importante în existenţa noastră ca naţiune. Acasă se sărbătorea şi se comemora ziua naţională.
In afara ţării sunt mai puţin expusă la discursurile, emisiunile, workshop-urile, comemorările şi evenimentele de genul acesta prin care se sarbatoreste ziua naţională. Ce înseamnă pentru mine? O sărbătorire a naţiunii române.
Ziua naţională nu mă face să mă simt “mai acasă” .Din păcate nu prea înţeleg nici contextul întrebării. Dar oricum, a fi român şi a aparţine acestei naţiuni nu e neapărat legat de o zi sau alta. Sunt de părere că e important să se sărbătoreasca momentele (istorice) importante în legătura cu evoluţia unei naţiuni.
Pot să spun că aici e mult mai comercială ziua naţională."

Domnişoara A., Amsterdam

"Ziua naţională acasă era o zi liberă cu familia: vizionam secvenţe de paradă la televizor, prânz copios, relaxare, aprinderea luminiţelor de Crăciun în centrul oraşului. O zi în care realizam ca nu ne-am "deşteptat" încă.
Anul acesta este e primul 1 Decembrie în străinătate, aşa că voi vedea cum mă simt.
In general îmi amintesc de ştirile legate de cum sărbătoresc românii ziua naţională: mâncare multa şi cu carne, pentru un popor care se vrea creştin ortodox, ziua naţională pică prost în mijlocul postului, dar "merge şi aşa". In plus, discursurile populiste ale politicienilor.
Nu cred că ziua naţională mă face să mă simt “mai acasă”, mai ales că va trebui să merg la munca."

Domnişoara A., Luxembourg

"Din păcate 1 Decembrie nu a însemnat niciodată foarte mult pentru mine. Asta nu înseamnă că mi-e ruşine că sunt românca. Din contra, sunt foarte mândra de acest lucru şi de fiecare dată când mă întorc în ţară, mă duc cu prieteni din 'afar' (francezi, britanici, spanioli etc etc).
Cred că de când sunt plecată 1 Decembrie înseamnă mai mult pentru mine la modul că le spun prietenilor că este ziua naţională a României. Nu fac nimic special pentru asta, insă. Poate postez un "La Mulţi Ani, România" pe Facebook, dar nimic mai mult. Nu mă face să mă simt mai acasă."

Claudia P., Manchester (UK)

"Acasă ziua de 1 Decembrie era doar o zi liberă. Aici, a devenit un motiv să mă întâlnesc cu alţi români. De altfel am în minte o petrecere reuşita cu români şi mâncare românească…ce m-a făcut să mă simt “mai acasă”.
Cei de aici de ziua lor naţională au artificii mai bune şi parcă dezmăţ mai mare (raportat la mărimea populaţiei :) )."

Cristian, Luxembourg

"Ce însemna ziua naţională acasă? Nu cine ştie ce, nici nu mai ştiu dacă era zi liberă sau nu...In străinătate? Mult mai mult decât acasă, în orice caz. Văd cum expaţii români au început deja să se intereseze ce şi unde se întâmplă câte ceva cu ocazia lui 1 Decembrie. Personal, m-am autosesizat şi organizez împreună cu o colegă un lunch cu taclale la compania la care lucrez şi unde - am aflat cu plăcută surpriză - mai lucrează destui alţi români:)
Anul acesta merg la inaugurarea unei expoziţii cu tablouri de Brâncuşi* , organizată pe 30 Nov. la Parlamentul European tema "Opera lui Brâncuşi". Sper ca evenimentul să fie sublim (în acord cu tema) şi să nu caute să-l lege prea mult de vreo agendă politică.
O da, ziua naţională mă face să mă simt mai acasă, cel puţin de când sunt în străinătate îmi dă un motiv în plus să vreau să mă întâlnesc cu conaţionalii cu care de altfel nu prea am timp să mă întâlnesc aşa des cum mi-aş dori."

Diana U., Bruxelles

* Expoziţia "Guests of Brâncuși" prezintă lucrări ale artistului român, Constantin Brâncuşi, este găzduită sub înaltul patronaj al domnului Jerzy Buzek, Președintele Parlamentului European, și va fi inaugurata oficial pe 29 noiembrie 2011 la ora 17.45 de către Joseph Daul, președintele Grupului PPE din Parlamentul European, în Espace Balcon, etaj 3, ASP, în fața camerelor AG32 și A3G3.

"Ziua naţională acasă însemna la fel ca şi aici: nu prea mult. Aici este doar o ocazie să mă mobilizez şi să mai revăd prieteni. Ca întâmplare nu îmi aduc aminte nimic rău; o petrecere faina a unor oameni inimoşi acum 2-3 ani :o)
Nu cred că pe luxemburghezi îi impresionează în mod deosebit ziua lor naţională; e şi la ei doar o ocazie de petrecere, de un cârnat şi o bere şi de o “artifică”."

Domnişoara A., Luxembourg

"O să încep prin a spune că nu sunt un tip care se simte pătruns până la nivelul pereţilor celulari de sentimente patriotice. În ultimii 5 ani de zile am schimbat câteva adrese în ţări diferite şi asta m-a făcut să învăţ să mă ataşez de locul în care sunt la un moment dat, iar locurile (ţările) care au fost în trecut, să le menţin ca pe nişte amintiri (frumoase), fără a-mi influenţa gândurile şi deciziile din faza actuală a vieţii pe care o am.
În ciuda acestui cameleonism (dorinţă şi capacitate de a mă adapta la condiţiile - stil de viaţa, limbă... - oferite de ţara în care mă aflu la un moment dat) care mă caracterizează, păstrez o anumita legătură cu trecutul şi cu ţara al cărui steag e figurat pe cartea mea de identitate.
În anii de studenţie din România, 1 Decembrie a fost întotdeauna ziua Porţilor Deschise la Fabrica de Bere Tuborg, unde majoritatea studenţilor din Regie erau prezenţi... sau ziua fără cursuri în care stăteam cu prietenii mei de atunci toata ziua în Maxx sau în P11 sau în P18 sau în Pirahna (Dumnezeule, în Regie sunt mult prea multe baruri...) şi beam bere... când ne mergea bine ne permiteam să mâncăm şi o friptură cu cartofi prăjiţi. Cel mai tare 1 Decembrie din anii de studenţie a fost bineînţeles unul legat de multă băutură, de tovarăşul meu cel mai bun de atunci şi prietena lui. :)
Ca sa trec de la vremurile frumoase petrecute în studenţie la vremurile ''capitaliste'', adică la ''AFTER BECOMING ENGINEER'', 1 Decembrie (2009) a fost prima mea zi de muncă în Luxemburg, la actuala firmă. Nu pot să zic că am petrecut un 1 Decembrie special de când sunt plecat din România. Citesc ziare online româneşti în fiecare zi şi mă simt bine când găsesc un articol frumos şi fără nuanţe politice sau plin de negativism (atât de caracteristic jurnalismului românesc din ziua de azi). Şi astfel de articole apar numai de 1 Decembrie...
În ţară nu am mai fost din 2008. Mi-e puţin dor de România şi ai ei români... Cam atât despre 1 Decembrie. Cum ziceam, nu sunt un patriot adevărat, dar nici unul căruia îi e ruşine să spună că e român.
Petrecere frumoasa!"

Ciprian, zona de graniţă germano-luxemburgheză

"Ziua naţională acasă însemna solidaritate, voie bună, cântece româneşti. In străinătate nu înseamnă prea mult. Aici s-a organizat o seară dedicată zilei de 1 Decembrie la Monaco.
In România au fost zile de 1 Decembrie frumoase, îmi amintesc de cântecele patriotice pe care le cântam în oraş când eram în generală.
Da, ziua naţională mă face să mă simt mai acasă."

Domnişoara A., Nisa (Franta)

"Intre ziua naţională de acasă şi ziua naţională din strainatate nu simt nici o diferenţă pentru simplul fapt că nici aici, nici acasă nu am 'serbat-o' prin fapte, ci doar cu gândul. Chiar nu îmi amintesc să se fi organizat ceva pe vremea când încă eram în ţară (înafară de marşuri, la care însă nu am participat). Ciudat că de la alte sărbatori 'exotice' am amintiri, dar de la ziua naţională nu... Oricum, nu ziua naţională în sine mă face să mă simt mai acasă, ci fiecare gând către cei dragi, fiecare amintire... şi sunt mândră de rădăcinile mele, de românii ce au realizat această 'Mare Unire'."

Domnişoara A., Luxembourg

"Pentru mine ziua naţională nu a reprezentat niciodată ceva special pentru că în continuare nu ştiu care ar trebui să fie ziua naţională a României. Diferite teorii istorice ar putea justifica cu succes diferite date.
Eu am trăit mulţi ani (jumătate din viaţă) sărbătorind 23 August cu defilări fastuoase. Atunci cel puţin era obligatoriu să îţi aduci aminte cel puţin o dată pe an că există o zi naţională. Acum nu se face mai nimic să stârnească interesul românului pt. această zi importantă aş zice eu. Nu mă refer la defilări ci pur şi simplu la stârnirea interesului celor din jur pentru ziua naţională a României. Sunt convins că mulţi au auzit de 14 Iulie (ziua Franţei) de 4 Iulie (USA) de 11 Noiembrie (armistiţiul) dar foarte puţini au auzit de 1 Decemebrie (RO). De 11 ani de când sunt aici nu am văzut să se facă mare lucru pentru mediatizarea acestui eveniment care se doreşte a fi foarte important pt. România (şi a fost o zi foarte importantă dacă ne uitam puţin în istorie). Singurul lucru pe care îl primesc eu sunt invitaţiile de la ambasadă la o eventuala mică "agapă" organizată undeva. Am participat şi eu odată şi de atunci mi-am jurat să nu mai dau curs acestor invitaţii. Ce am văzut nu a avut nici o legătura cu sărbătorirea zilei naţionale ci a fost pur şi simplu o adunătura de mulţi români  care au fost prezenţi doar pentru mâncarea şi băutură gratuită. Uitând-mă la feţele lor mă şi întrebam dacă au mai rămas astfel de oameni şi acasă sau toţi au fugit din ţară. Mi-a lăsat un gust foarte amar şi de aceea nu am mai participat la nici o altă sărbătorire de acest gen. Ştiu că cineva ar zice că şi ei sunt români şi au dreptul să participe la astfel de eveniment. Probabil că e adevărat dar pot să confirm că nu acei români reprezintă ţara cu succes în lume.
Cred ca diplomaţii care sunt delegaţi în străinătate ar putea face ceva mai mult efort în promovarea a tot ce înseamnă cultură şi istorie românească dar din păcate priorităţile lor sunt altele. Sau poate înţeleg eu greşit rolul corpurilor diplomatice din străinătate."

Claudiu B., Luxembourg

"Evident nu sentimentul naţional ne-a îndreptat paşii spre meleaguri mai primitoare ci conştient (sau semi -) -  sentimentul de nedreptate care ni se făcea acasă. Enumăr felul în care eram trataţi de profesori, şefi, funcţionari, etc., felul cum eram remuneraţi, felul cum în iureşul viitorului nostru profesional realizam cum şansele să accedem in meseria noastră erau foarte mici sau inexistente...
Revenind la ziua naţională, personal o trăiesc cu emoţie şi cu gândul la fasolea cu ciolan şi suflatul în pumni în Piaţa Unirii din Alba Iulia, (generic vorbind de piaţă).
Din păcate nu am amintiri "naţionale" legate de 1 Decembrie de acasă dar de 7 ani, de când trăiesc depărtişor, urmăresc paradele militare din Piaţa Aviatorilor ca un pensionar conştiincios (cum mă "alintă" sora mea) şi mă bucur când prieteni de alte naţionalităţi îmi amintesc de sărbătoarea ţării mele.
Mândrii canadieni se bucura zile-n şir de ziua lor naţională dar printre altele poate şi pentru că pe 1 Iulie te manisfeşti mai comod fără fular şi mănuşi. La capitolul sărbatoare vorbim de acelaşi gen de manifestări atât în ce-i priveşte pe canadieni, nemţi sau spanioli, (naţii a căror zi naţională am sărbătorit-o ca rezident), respectiv concerte în aer liber, gustări tradiţionale şi cam atât. 
Dincolo de visul meu de a mă întoarce odată acasă definitiv, 1 Decembrie mă reprezintă genetic şi oriunde aş locui, acasă e în Dîmboviţa la părinţii mei, iar locurile minunate pe care Providenţa mi-a îngăduit să le explorez - simple destinaţii care mă ajută fiecare diferit să evoluez."

Mihaela N., Vancouver (Canada)

"Aici îmi pasă mult mai mult. Acasă…era o zi, mai exact o zi liberă în care beam o bere cu băieţii. La noi ziua naţională înseamnă preşedintele punând flori în Piaţa Independenţei sau la Arcul de triumf. Noi nu cred că avem „mândrie naţională” ... Nu cred că un pub din Iaşi ar face un eveniment cu steguleţe spre exemplu, ceva diferit de ziua naţională. La noi însemnă doar parada şi Hora unirii cu politicienii. Tânăra generaţie nu cred că are nimic de care să se lege.
În Luxembourg, de ziua lor, se fac o grămadă de chestii. E o adevărată plăcere să petreci cu ei ziua naţională: în ajun au scene cu muzică prin tot centrul, au tarabe cu băutură şi carnaţi, artificii la miezul nopţii mai frumos ca de Revelion...Toată noaptea oamenii se pot bucura în felul lor: pe stradă, cu mâncare sau băutură, în cluburi.. sau pur şi simplu privind în familie artificiile. Au şi paradă militară cu care alegorice dar a doua zi după artificii la prânz dar e altceva."

Marian, Luxembourg

Primul contact strainatatea studenteasca - Italia

Ora 22, aeroporul din Venezia. Imi recuperez valiza de pe banda, ma uit la ceas...e tarziu si vreau sa prind ultimul tren catre Trieste. Imi uit gandul caci o coada imensa se aseaza in fata mea: controlul pasapoartelor si mai ales al vizelor...Mai toti romanii din jurul meu sunt stresati. Majoritatea sunt veniti pentru munca...majoritatea probail la negru. Coada avanseaza incet si in curand pot vedea si auzi pe vamesi...vorbesc cu superioritate si folosesc (in mod voit) cuvinte in dialect pentru a face comunicare si mai greoaie. Majoritatea persoanelor se explica pentru cateva minute inainte sa li se dea voie sa iasa din aeroport...sau nu. Ma intreb ce se întampla cu cei care nu...Imi iau gândul ca sa nu ma enervez. Discutiile dintre "turist" si vames devin din ce in ce mai animate. Desi am viza de student incep sa ma ingrijorez...Împreuna cu o colega tot românca, suntem in sfârsit "scanate" zeflemitor de vamesul italian si trecem de controlul pasapoartelor, urcam in primul autobuz catre Venezia...e tarziu. Ajungem la gara...primul soc: nici o casa de bilete deschisa. La asta nu ma gândisem! Oare cum sa fac sa cumpar bilete? In gara mai nimeni...ma uit, trenurile sunt afisate pana mai tarziu dar nici o idee de unde s-ar putea cumpara bilete...Colegei mele i se face sete si ne indreptam catre ceea ce pare a fi un automat...si spre marea noastra surpriza..este un automat de bilete de tren. Luam bilete dupa o intreaga "conversatie" cu automatul. Alergam la tren si astfel am reusit sa nu ne petrecem noaptea pe valize in gara din Venezia.

Noaptea tarziu, catre dimineata ajungem in Trieste. Aveam cazarea pentru cateva nopti la ceea tutorul de la facultate ne indicase ca manastire....ca si studenti straini nu aveam dreptul de a sta in camin, cel putin nu la facultatea din Trieste...

Taxiul ne lasa la adresa indicata, ne trezim in fata unei cladiri...pustiu pe strada, nici o lumina aprinsa. Sun. Dupa vreo 5 minute care mi s-au parut o eternitate, apre o femeie mica, imbracata mai degraba ca o asistenta medicala decat ca o maicuta. Spun cine suntem...si desi anunatasem ca vom debarca la o ora " neortodoxa"...femeia nu stie nimic despre noi. Ne spune sa o urmam: o femeie mica si slaba îmbracata ca o sora medicala, urmate de 2 românce tragand fiecare dupa ea cate o valiza de 25 de kg...obosite dupa drum...lumina este insuficienta pentru a vedea pe unde calc. Ne invita intr-un lift in care nu as fi crezut ca incapem toate 3 si bagajele. O urmam la etajul 3 pe tot holul...femeia deschide din cand in cand cate o usa si isi vorbeste in barba. Ne invita din nou in lift, etajul 2...acelasi scenariu. Desi rupta de oboseala incercam sa ii explic in italiana ca putem sa o asteptam in hol pana se lamureste care este camera libera in loc sa o urmarim prin toata cladirea. Femeia zambeste si ne roaga sa o urmam. "La stanza dev'essere qui da qualche parte". Sunt convinsa...ca da, dar nu vreau sa o urmez in cautarea ei. Dar femeia insista sa o urmam. Ma simt ca intr-un film de Hitchcock. Nu mai stiu cate etaje am vazut..dar dupa o ora gaseste o camera libera, ma dezbrac ma arunc in pat si adorm. Dimineata am realizat ca nu este o manastire...ci doar o casa de batrani sub administrarea unor maicute catolice...Radem in drum spre facultate amintindu-ne "rondul de noapte" facut in urma acelei femei marunte...pentu a gasi o camera libera...

Primul contact cu strainatatea - Franta

O nouă viaţă începe acolo unde îţi despachetezi valiza. De cele mai multe ori nu ştii ce te aşteaptă: realizări sau dezamăgiri şi pentru mult timp nu ştii daca ai luat o decizie bună, mai ales când eşti tras înapoi de zeci de frânghii invizibile.

Nu e la fel pentru toată lumea. Unii au nevoie de timp pentru a decide unde vor să rămână,iar pentru alţii primul contact cu exteriorul e decisiv.

Am ajuns în Metz într-o dimineaţă după 42 de ore de autocar, într-un aer închis încare oamenii obosiţi îşi împărtăşeau experienţe. Am avut norocul ca o altă studentă româncă să mă aştepte la destinaţie. Nu mă cunoştea decât din două rânduri schimbate în două emailuri. Nu sperasem să găsesc o asemenea solidaritate între studenţii români.

Felul în care am fost primită, oamenii pe care i-am întâlnit acolo m-au făcut să mă gândesc la posibilitatea de a rămâne sau de a căuta să fiu mereu printre oameni de diferite culturi, care vorbesc limbi diferite.

În seara aceea m-am regăsit într-un studio mic, o fosta 'chambre de bonne' dintr-o clădire veche nu departe de casa în care a locuit Verlaine, discutând despre diferenţele dintre acasă şi Franţa, primind sfaturi şi ponturi despre cum să mă descurc într-o ţară necunoscută şi, înainte să adorm, m-am gândit la toţi cei care nu aveau acelaşi noroc ca mine. Mi-am amintit de povestirile unor prieteni: cineva care ajunsese în Barcelona fără să aibă unde dormi şi fără să ştie niciuna din cele două limbi folosite acolo. Mi-a trecut prin minte cât de mare trebuie să fi fost angoasa, teama de necunoscut şi am adormit aşteptând ziua următoare care promitea multe.

Încă din acea primă zi am început să simt diferenţele. Primul şoc a fost să merg la căminul unde aranjasem să fiu primită, unde urma să stau şi să nu mă pot instala pentrucă funcţionarii erau în greva. Prima zi în Franţa şi prima grevă care mă afecta.

Al doilea şoc: magazinele nu rămâneau deschise până târziu, nu erau deschise duminica. Aceasta e una din cele mai mari probleme ale românilor care vin înFranţa sau Germania. Mai târziu am încercat să transmit şi eu informaţia altor noi veniţi dar lumea o lua ca pe o glumă până se trezeau fără nimic de mâncare duminica.

Al treilea şoc (lingvistic de această dată): am intrat într-o brutărie şi am cerut "une pain" iar vânzătoarea s-a uitatla mine ca la o ciudăţenie. După vreo două repetiţii de "Une quoi?" "Une pain?" în timpul cărora se încăpăţânasă nu se uite în direcţia în care arătam eu cu mâna, a ridicat din sprâncene cu superioritate: "AAA... un pain...Quel type de pain?"

Apoi toate acele mici chestiuni administrative de care la un moment dat te simţi depăşit. Primele două săptămâni umblam cu o geantă de hârţoage după mine, treceam din birou în birou, trebuia să semnez zeci de foi şi să şi scriu de mână deasupra semnăturii "lu et approuvé", foi pe care nici nu mai reuşeam să le citesc.

Dar partea bună pe care o văd şi acum în experienţa primului contact e forţa evenimentelor care te obligă să te adaptezi, să evoluezi, să găseşti soluţii şisă comunici.

Mai târziu când am văzut "Auberge espagnole" m-am regăsit pe deplin mai ales în acea frază de început: "J’ai toute de suite adoré cette endroit. Le bordel qui habitait là ressemblait totalement à celui qui m'habitait depuis toujours".

Towards the destination

Destination – the place to which someone or something is going or being sent.

My first destination was Romania. I do not know if I choose it knowingly or if I was sent. The idea is that I was born there. For a long time there was "home". One day an opportunity to go and live for a limited time abroad appeared. I left home thinking I will come back and I took with me a suitcase like the one of Oana.

Away from a world I knew by hart, from places I knew with my eyes closed and from people with whom I was sharing my life from the very beginning, I found myself surrounded by new people, new places and new habits.

Soon, I started to focus on people and new places around me, on life itself and not on objects like when I was at home where everything was known.

Months have passed one after another; I began to feel at home, to say "home" to a place considered first as austere. This happened several times afterwards, and year after year "home" has become the foreign one, the country full of "foreigners" as my grandparents are considering it asking me every time we see each other. "It is difficult there, far away, among all the foreigners?" How to explain that those foreigners are people like "us" and they are of all kinds, good people and bad people too. I have friends and I am having a lot of activities, even if they are different from what I had in Romania, I enjoy it. In fact I started to feel like a visitor when going "home" to Romania.

I am a rolling stone. On one part I have the old moss and in the same time a new fresh one is growing on the other side, every time I am rolling. Inside there is a Romanian hard core as it crystallized after I left and outside new layers are appearing. "Outside"(abroad) I found in fact my essence, the real me. I am a mixture of feelings, ways of thinking, cultures ... I am not longer just a Romanian ... I am a human being with the main destination: Earth.

Lungul drum spre destinatie

Destinatie - loc, punct către care se îndreaptă cineva sau unde se trimite ceva.

Prima mea destinatie a fost România. Nu stiu daca m-am indreptat spre locul acela cu buna stiinta sau daca am fost trimisa. Ideea e ca m-am nascut acolo. Pentru o lunga perioada de timp acolo era “acasa”. Intr-o buna zi o oportunitate de a pleca si de a trai pentru o perioada limitata in afara, mi s-a oferit. Am plecat de acasa cu gandul sa ma intorc si am luat cu mine o valiza ca cea a Oanei.

Plecata dintr-o lume a cunoscutului in care imi imparteam viata cu oameni pe care ii cunosteam de cand lumea, cu locuri pe care le cunoasteam cu ochii inchisi, m-am trezit inconjurata de oameni noi, de locuri noi, de obiceiuri noi. Curand am inceput sa ma concentrez asupra persoanelor si locurilor noi din jurul meu, asupra vietii insasi si nu asupra agonisirii obiectelor ca acasa unde totul era cunoscut si stiut. Lunile s-au scurs una dupa alta, am inceput sa ma simt acasa, sa spun “acasa” unui loc considerat la inceput ca auster. Acest fenomen s-a intamplat apoi de mai multe ori..si “acasa” a devenit intr-o tara plina de “straini” asa cum imi spun bunicii de cate ori ne vedem. “ Ti-e greu acolo, departe printre straini?” Cum sa le explic ca acei straini sunt oameni ca si “ la noi” si ca sunt de toate felurile, adica si buni si rai. Am prieteni si activitati diverse si variate, chiar daca sunt diferite de ceea ce aveam in Romania, dar imi place. De altfel am inceput sa ma simt in vizita cand merg “acasa” in Romania.

Sunt o piatra care s-a rostogolit de la locul ei. Pe o parte a mai ramas muschiul verde din celalat loc dar in acelasi timp creste altul nou. La interior se gaseste un miez tare românesc asa cum s-a cristalizat el dupa ce am plecat si care are la exterior invelisuri noi asezate in straturi. In “afara” am descoperit esenta din mine. Sunt un amalgam de trairi, de sentimente, de culturi…nu mai sunt doar o românca…sunt OM cu destinatia Tera.

The suitcase

It begins with a suitcase, more precisely, the night when you pack it, because who could count the long weeks of thinking about it?

While I was doing my suitcase for the first time, that night in February, I thought that I would return: I was only leaving for 5 months. I did not took too many memories, or many pictures, or books. Most of them are now in a box on an old closet and will probably never come back to me again.

I could barely stuff a few practical things that I would need for a longer period away from home. The most important selection criteria was: to be useful. I also took things that I knew that will cost me more at the destination, and I some food.

Taste, as I was to discover later, is one of the strongest links with what we call "home" is what quickly projects us back in time, during those moments of spiritual comfort, when people gather around the table and the life goes on simply and naturally. Taste is one of the strongest links with the culture of our home country.  I saw people who have left and do not want even to think about coming back, but a taste from their past was enough to make them smile or shut a tear.
 
That night I packed mostly clothes, an enormous folder with documents, some cosmetics, cheese, some canned specialties, some CDs with music and movies. The most important of all the baggage was the laptop. It was in a bag which I was so afraid not be stolen during the long trip that I had taken it with me in the bus and carry it even to the toilet.

These were the most precious things I have put in my suitcase while I was wondering how my life was going to change.

Not much later I discovered that when you leave, you take with you an invisible baggage that you never get rid of and you unpack it anywhere you move. It contains tastes and odors, attitudes and fears that only those who are like you can understand. And it has the colors of your culture.
 
Wherever you go, whatever you do, no matter how hard you try to speak another language, to behave like a stranger, at home, underneath your bed there is this suitcase, which is only yours, waiting for you and, whenever you open it, it reminds you who you are. It contains thoughts and feelings from before leaving, longing, regrets and pride, achievements and dreams. And, with a little bit of luck, if you do some order in it, you can discover the best of you.

When I finally left my country for good, choosing the items in my suitcase was already different. I took books, old notebooks, traditionally painted Easter eggs and a few other things to remind me of home. I still remember that night. I was surrounded by what I was leaving behind, choosing what parts of life to stuff in the 25 kilograms. At the destination, many of them remained forgotten in various corners of my flat. Everything that reminds me of Romania lies in that invisible chest.
 
So I ask myself: What do we carry in our suitcase when we go (material or not)?

And what did your suitcase contain?

Valiza

Totul începe cu o valiză, mai precis, cu noaptea în care o faci, pentru că lungile săptămâni în care te gândeşti la ea nu le mai ştie nimeni.

În timp ce îmi făceam pentru prima dată valiza in aceea noapte de februarie, mă gândeam că mă voi întoarce: plecam pentru 5 luni. Nu am luat nici prea multe amintiri, nici prea multe poze, nici cărţi. Marea lor majoritate a rămas intr-o cutie pe un dulap vechi şi probabil nu se va mai întoarce la mine.

Abia îmi încăpeau câteva lucruri practice care să îmi ajungă pentru o perioadă mai lungă departe de casă. Cel mai important criteriu în alegere era să fie util. Am mai luat şi lucruri despre care ştiam că mă vor costa mai mult la destinaţie, şi am mai luat şi ceva de mâncare. 

Gustul, după cum era să descopăr mai târziu, e una din cele mai puternice legături cu ceea ce numim "acasă", e ceea ce te proiectează rapid în timp la momentele acelea de confort sufletesc în care lumea se adună în jurul mesei şi în care viaţa decurge în mod simplu şi natural. Gustul e una din cele mai puternice legături cu cultura de acasă şi am văzut asta la oameni care şi-au părăsit ţara şi nu mai vor să se întoarcă dar cărora un gust din trecut le-a stors un zâmbet sau o lacrima.

Valiza mea avea mai mult haine, un maare dosar cu acte, câteva cosmetice, un set de tacâmuri, brânza, câteva conserve, câteva Cd-uri cu filme şi muzică. Cel mai important din tot bagajul era laptopul. Era intr-o geantă de care nu mă despărţeam de teamă să nu mi se fure aşa că o luasem cu mine în autocar şi o purtam chiar şi la toaletă.

Cam asta cuprindeau cele 25 de kg pe care le-am împachetat în timp ce mă întrebam ce urmează şi cum se va schimba viaţa mea. 

Nu cu mult mai târziu am descoperit că, atunci când pleci mai iei cu tine un bagaj invizibil de care nu te mai descotoroseşti niciodată. Îl despachetezi în orice loc nou în care te muţi. Cuprinde gusturi şi mirosuri, atitudini şi temeri pe care doar cei de acelaşi fel cu tine le cunosc. Şi are culorile culturii tale.

Oriunde ai merge, orice ai face, oricât de mult te-ai strădui să vorbeşti o altă limbă, să te comporţi ca un străin, acasă, sub pat te aşteaptă această valiză care e doar a ta şi pe care, de fiecare dată când o vei deschide îţi vei aminti cine eşti. Cuprinde gânduri şi sentimente de dinainte de a pleca, doruri, regrete şi orgolii, realizări şi vise. Şi, cu puţin noroc, dacă ştii să faci puţina ordine în ea, vei descoperi poate partea cea mai bună din tine.

Când am ştiut că plec definitiv deja modul de a alege obiectele din valiză a fost altul: am luat şi câteva cărţi, vechi caiete, ouă încondeiate şi încă vreo câteva lucruri care să îmi amintească de acasă. Îmi amintesc şi acum seara aceea în care am stat înconjurata de tot ce lăsam în urmă şi alegeam ce bucăţi de viaţă să îngrămădesc in cele 25 de kilograme. S-a întâmplat ca, la destinaţie, multe din ele să rămână uitate în diverse colţuri. Tot ce îmi aminteşte de România, se află in cufărul acela invizibil.

Aşa că îmi pun întrebarea: Ce ducem cu noi în valiză (material sau nu)?

Şi ce conţinea valiza voastră?