Ora 22, aeroporul din Venezia. Imi recuperez valiza de pe banda, ma uit la ceas...e tarziu si vreau sa prind ultimul tren catre Trieste. Imi uit gandul caci o coada imensa se aseaza in fata mea: controlul pasapoartelor si mai ales al vizelor...Mai toti romanii din jurul meu sunt stresati. Majoritatea sunt veniti pentru munca...majoritatea probail la negru. Coada avanseaza incet si in curand pot vedea si auzi pe vamesi...vorbesc cu superioritate si folosesc (in mod voit) cuvinte in dialect pentru a face comunicare si mai greoaie. Majoritatea persoanelor se explica pentru cateva minute inainte sa li se dea voie sa iasa din aeroport...sau nu. Ma intreb ce se întampla cu cei care nu...Imi iau gândul ca sa nu ma enervez. Discutiile dintre "turist" si vames devin din ce in ce mai animate. Desi am viza de student incep sa ma ingrijorez...Împreuna cu o colega tot românca, suntem in sfârsit "scanate" zeflemitor de vamesul italian si trecem de controlul pasapoartelor, urcam in primul autobuz catre Venezia...e tarziu. Ajungem la gara...primul soc: nici o casa de bilete deschisa. La asta nu ma gândisem! Oare cum sa fac sa cumpar bilete? In gara mai nimeni...ma uit, trenurile sunt afisate pana mai tarziu dar nici o idee de unde s-ar putea cumpara bilete...Colegei mele i se face sete si ne indreptam catre ceea ce pare a fi un automat...si spre marea noastra surpriza..este un automat de bilete de tren. Luam bilete dupa o intreaga "conversatie" cu automatul. Alergam la tren si astfel am reusit sa nu ne petrecem noaptea pe valize in gara din Venezia.
Noaptea tarziu, catre dimineata ajungem in Trieste. Aveam cazarea pentru cateva nopti la ceea tutorul de la facultate ne indicase ca manastire....ca si studenti straini nu aveam dreptul de a sta in camin, cel putin nu la facultatea din Trieste...
Taxiul ne lasa la adresa indicata, ne trezim in fata unei cladiri...pustiu pe strada, nici o lumina aprinsa. Sun. Dupa vreo 5 minute care mi s-au parut o eternitate, apre o femeie mica, imbracata mai degraba ca o asistenta medicala decat ca o maicuta. Spun cine suntem...si desi anunatasem ca vom debarca la o ora " neortodoxa"...femeia nu stie nimic despre noi. Ne spune sa o urmam: o femeie mica si slaba îmbracata ca o sora medicala, urmate de 2 românce tragand fiecare dupa ea cate o valiza de 25 de kg...obosite dupa drum...lumina este insuficienta pentru a vedea pe unde calc. Ne invita intr-un lift in care nu as fi crezut ca incapem toate 3 si bagajele. O urmam la etajul 3 pe tot holul...femeia deschide din cand in cand cate o usa si isi vorbeste in barba. Ne invita din nou in lift, etajul 2...acelasi scenariu. Desi rupta de oboseala incercam sa ii explic in italiana ca putem sa o asteptam in hol pana se lamureste care este camera libera in loc sa o urmarim prin toata cladirea. Femeia zambeste si ne roaga sa o urmam. "La stanza dev'essere qui da qualche parte". Sunt convinsa...ca da, dar nu vreau sa o urmez in cautarea ei. Dar femeia insista sa o urmam. Ma simt ca intr-un film de Hitchcock. Nu mai stiu cate etaje am vazut..dar dupa o ora gaseste o camera libera, ma dezbrac ma arunc in pat si adorm. Dimineata am realizat ca nu este o manastire...ci doar o casa de batrani sub administrarea unor maicute catolice...Radem in drum spre facultate amintindu-ne "rondul de noapte" facut in urma acelei femei marunte...pentu a gasi o camera libera...
No comments:
Post a Comment