O nouă viaţă începe acolo unde îţi despachetezi valiza. De cele mai multe ori nu ştii ce te aşteaptă: realizări sau dezamăgiri şi pentru mult timp nu ştii daca ai luat o decizie bună, mai ales când eşti tras înapoi de zeci de frânghii invizibile.
Nu e la fel pentru toată lumea. Unii au nevoie de timp pentru a decide unde vor să rămână,iar pentru alţii primul contact cu exteriorul e decisiv.
Am ajuns în Metz într-o dimineaţă după 42 de ore de autocar, într-un aer închis încare oamenii obosiţi îşi împărtăşeau experienţe. Am avut norocul ca o altă studentă româncă să mă aştepte la destinaţie. Nu mă cunoştea decât din două rânduri schimbate în două emailuri. Nu sperasem să găsesc o asemenea solidaritate între studenţii români.
Felul în care am fost primită, oamenii pe care i-am întâlnit acolo m-au făcut să mă gândesc la posibilitatea de a rămâne sau de a căuta să fiu mereu printre oameni de diferite culturi, care vorbesc limbi diferite.
În seara aceea m-am regăsit într-un studio mic, o fosta 'chambre de bonne' dintr-o clădire veche nu departe de casa în care a locuit Verlaine, discutând despre diferenţele dintre acasă şi Franţa, primind sfaturi şi ponturi despre cum să mă descurc într-o ţară necunoscută şi, înainte să adorm, m-am gândit la toţi cei care nu aveau acelaşi noroc ca mine. Mi-am amintit de povestirile unor prieteni: cineva care ajunsese în Barcelona fără să aibă unde dormi şi fără să ştie niciuna din cele două limbi folosite acolo. Mi-a trecut prin minte cât de mare trebuie să fi fost angoasa, teama de necunoscut şi am adormit aşteptând ziua următoare care promitea multe.
Încă din acea primă zi am început să simt diferenţele. Primul şoc a fost să merg la căminul unde aranjasem să fiu primită, unde urma să stau şi să nu mă pot instala pentrucă funcţionarii erau în greva. Prima zi în Franţa şi prima grevă care mă afecta.
Al doilea şoc: magazinele nu rămâneau deschise până târziu, nu erau deschise duminica. Aceasta e una din cele mai mari probleme ale românilor care vin înFranţa sau Germania. Mai târziu am încercat să transmit şi eu informaţia altor noi veniţi dar lumea o lua ca pe o glumă până se trezeau fără nimic de mâncare duminica.
Al treilea şoc (lingvistic de această dată): am intrat într-o brutărie şi am cerut "une pain" iar vânzătoarea s-a uitatla mine ca la o ciudăţenie. După vreo două repetiţii de "Une quoi?" "Une pain?" în timpul cărora se încăpăţânasă nu se uite în direcţia în care arătam eu cu mâna, a ridicat din sprâncene cu superioritate: "AAA... un pain...Quel type de pain?"
Apoi toate acele mici chestiuni administrative de care la un moment dat te simţi depăşit. Primele două săptămâni umblam cu o geantă de hârţoage după mine, treceam din birou în birou, trebuia să semnez zeci de foi şi să şi scriu de mână deasupra semnăturii "lu et approuvé", foi pe care nici nu mai reuşeam să le citesc.
Dar partea bună pe care o văd şi acum în experienţa primului contact e forţa evenimentelor care te obligă să te adaptezi, să evoluezi, să găseşti soluţii şisă comunici.
Mai târziu când am văzut "Auberge espagnole" m-am regăsit pe deplin mai ales în acea frază de început: "J’ai toute de suite adoré cette endroit. Le bordel qui habitait là ressemblait totalement à celui qui m'habitait depuis toujours".
No comments:
Post a Comment