Diferente, diversitate, destinatie ... - Prima parte: Spania

Am inceput sa visez intens la Vancouver prin primavara lui 2006 cand intr-o vizita de-a sorei mele la Madrid, subsemnata locuind acolo la vremea respectiva, am pus cartile pe fata si am aflat ca ei, adica ea si consortul, pana la sfarsitul anului cu pricina vor ateriza si locui aici (in Vancouver).

In principiu, in ciuda parerii parintilor care ne-ar fi vrut pe amandoua pe acelasi continent macar, nu era de dat poezia si istoria Madridului pe preeria si delusoasele Canadei veche de aproximativ 150 de ani dar situatia mea, laborala si personala comporta pete cenusii, ca sa-i parafrazez pe englezi.

Absolventa de Drept si deprinsa destul de timpuriu cu “nu se poate face nimic fara cineva care sa te ia in stagiatura, (si nu te lua nimeni, numai daca aveai nota mare la licenta...)”, asta ca sa incep ca proaspat avocatel, si cu locurile putine si notele astronomice care trebuiau atinse pentru intrarea la IMM (Institutul National de Magistratura) ca sa debutez ca judecator, am inceput sa ma “detasez” putin cate putin de plaiurile carpatine si sa ma las ademenita de ofertantul Occident, Madrid ca punct de referinta.

Ma gandisem eu ca avem culturi si limbi relativ asemanatoare, clima e prietenoasa, mai aveam si cunoscuti pe-acolo, deci n-am ezitat prea mult.

Pe timpul sederii la Madrid am incercat echivalarea studiilor, proces dificil si compromis oricum calculand faptul ca si la ei justitia e tot un fel de casta, ca si la noi si-apoi Spania ca oferta incepea sa ma nemultumeasca. A venit apoi ideea continuarii studiilor si un master parea sa fie solutia ideala atat pentru a parasi Spania cat si ca sa avansez profesional.

Vorbind despre consangvinii intrucatva prieteni spanioli, ma voi referi la cei care traiesc in orase ca noi toti ceilalti, care merg la munca, la scoala, cumpara bilete de autobuz sau corida ... nu la cei pe care ii intalnim in Palma de Mallorca sau Ibitza sau in concedii prin Europa sau care studiaza sau au iesit afara din “divina” España.

S-a creat astfel o ocazie potrivita sa va povestesc ce inseamna a munci sau a-ti da rendez -vous cu cineva pe-ntelesul unui spaniol.

Privitor la munca, cred ca in nicio alta tara – barfa - nu e trecuta pe statul de plata si nu e mai inradacinata ca la ei. E cumva un acord tacit, ceva ce fiecare stie si indeplineste cu seriozitate cand vine vorba de ce ai mancat aseara cand ai fost invitat la cina vecinilor sau ce purta noua iubita a verisorului de-al 3-lea din partea sotului... TOT ce inseamna discutie roieste in jurul a 3 puncte de interes: mancare, imbracaminte si distractie. Ce depaseste aceasta sfera e neinteresant si te autodizolva din orice discutie, intrunire, etc.

Experienta celor 3 ani petrecuti la Madrid m-a invatat ca subiectele de interes general nu se schimba indiferent de mediu, domeniu de activitate, studii sau varsta, si ca a fi spaniol inseamna sa spui ca “daca Dumnezeu ar alege o tara, n-ar sta pe ganduri si ar alege Spania”, ca mancarea si vinul spaniol sunt cele mai bune, ca niciunde in lumea asta oamenii nu traiesc mai bine ca la ei si mai sti eu cate altele ...

Ceva ce iarasi merita mentionat e ca limba spaniola are nenumarate substantive desemnand cuvantul “cearta” si cred ca nimeni nu ma contrazice daca a stat in apropierea unui grup de spanioli mai mult de o ora. Insusi verbul “discutir” pe care multi romani il traduc dupa ureche cu “a discuta” inseamna “a avea o discutie in contradictoriu”.

La capitolul “quedar” (intalnire), daca trebuia sa va intalniti la si jumate cu Jose Manuel Alvaro Mendez Moreno sau dupa caz cu Maria Carmen de la Soledad Rodriguez Muñoz (au cate 2 – 3 prenume si neaparat 2 nume de familie de la ambii parinti!) e cel mai posibil sa va sune pe la fix (adica dupa o jumate de ora dupa ce trebuia sa va intalniti) sa va intrebe daca chiar azi era ziua aia cand trebuia sa va vedeti. Am invatat astfel ca face parte din cultura spaniola sa suni inainte in ziua respectiva si sa reconfirmi cu impricinatul ca chiar erai serios cand ai zis ca vreai sa va vedeti.

Ca sa nu termin totusi prea gri povestea Spaniei vazuta cu ochii mei, pe buna dreptate daca ceva este de apreciat si de nerecuperat pe oriunde am calatorit - este mancarea sau mai bine zis modul de a o prepara. Conceptul de bucatarie mediteraneeana este cunoscut pe larg si altor tari latine sau mediteraneene dar doar in Spania poti intalni atata varietate de produse traditionale si nu numai, asortate ca la carte, gatite cinstit si dietetic, variat si la rang de arta. Am avut surpriza sa intalnesc copii deprinsi cu gatitul de mici asa cum nu pot uita vreodata turron-ul, rosconul, jamon-ul si iarasi lista este lunga.

Asadar cum Spania sau spaniolii nu ma convinsesera sa raman sa traiesc cu/la ei si cum Canada imi refuzase cererea de viza de turist pe motiv ca n-am la ce ma intoarce in Madrid, (adica rate, casa, ceva) am inceput sa google-esc alt plai EU in cautare de un master cu o aplicabilitate mai raspandita.

Va urma ...

Mihaela N.,
Vancouver, decembrie 2011

Ce mancam de Craciun?

Craciunul se sarbatoreste traditional acasa cu familia…Pentru unii aceasta fraza pare a fi absolut normala iar ducerea ei la indeplinire tine doar de organizarea de la bucatarie.

Pentru cei ce nu mai locuiesc aproape de familiile lor sau pentru cei ale caror familii s-au raspandit in cele 7 colturi ale lumii...aceasta fraza tine fie de o organizare riguroasa din timp a plecarii catre casa, a organizarii intalnirii familiale pana la cele mai mici detalii: cine vine, cand si mai ales cine se ocupa de ce…Fie, cei mai curajosi incearca sa creeze admosfera de “acasa” acolo unde isi traisesc viata…caci iarna “vremea-i grea, omatu-i mare”.

Deci, oriunde am fi: CE MANCAM DE CRACIUN?

De ce aceasta intrebare?...pentru ca aceasta sarbatoare este legata nu doar de familie ci si de mancare…este poate sarbatoarea cea mai “mirositoare”, “cea mai lasatoare de apa in gura”, “cea mai fastuoasa”, cea mai orientata in jurul mesei…caci activitatile in aer liber sunt limitate din cauze practice.

Românii inca mai tin post inainte de Craciun…tineri sau batrani, de la oras sau de la tara, aventurieri sau nu, calatori sau nu, in scop religios sau doar ca un alt regim…inca se mai tine post. Intraband in stanga si in drepata pe prietenii mei de alte nationalitati despre obiceiul postului inainte de Craciun..cam toti au ridicat din umeri…germanii au zis ca la ei nu se mai tine post de pe vremea razboaielor cand foametea prelungita a facut ravagii. Francezii au facut din luna decembrie practic o luna a deliciilor alimentare, italienii par sa stie ceva de nemancatul carnii…in fine Christmas market-urile de pe aici arata clar ca mancarea pe baza de carne nu este ceva de evitat in luna decembrie…ba din contra pe 24 cand la noi inca se dau covrigi si nuci colindatorilor, pe aceste meleaguri se organizeaza deja o cina bine pusa la punct. Traim intr-o lume moderna iar postul s-a adaptat cerintelor, adica multi renunta pentru o perioada de o luna sau mai putin la un “deliciciu” oarecare: la fumat, la baut alcool, la facut baie in sampanie… :) pentru a trezi in ei “spiritul Craciunului”. De asemenea actele caritabile se inmultesc in aceasta perioada a anului. Spiritul Craciunului este cladit de media, de grupul de prieteni, de dineurile cu firma sau cu clientii si de…mancare!

Cu alte cuvinte, pe orice crestin ai intreba…Craciunul este puternic legat de ceea ce mancam…spiritul acestei sarbatori este legat de anumite feluri de mancare, dulciuri si bauturi, de mirosuri ramase adanc in memoria copilariei noastre…Cum s-ar zice fiecare cu cozonacul lui sau cu sarmalele lui…

La români dupa cum stim bine porcul este simbolul mancarii de Craciun: pornind de la “pomana porcului”, la zecile de feluri de carnati, caltabosi, pana la tobe, piftii, jumari, fripturi, muschiuleti si terminad cu minunatele sarmale…Cine isi poate inchipui Craciunul la noi fara aceste miresme? Cand eram acasa toate acestea insemnau multa munca si pregatire…aici insemana nostalgie a unor timpuri ce nu se vor mai intoarce niciodata…

Cand petrec Craciunul departe de România, am ales sa imbratisez mancarurile traditionale ale locurilor. De altfel sunt multe elemente gustative care mi-au intrat in obicei si de care nu m-as mai desparti: fois gras, iepurele gatit italieneste cu vin si cu caperi, porcul mistret cu legume si vin rosu la cuptor, “fromage fondue”, avocadoul din salata, anghinarea din mijlocul cartofilor la cuptor, carnatii lor, un fel de toba ce se aseamana cu a noastra (fromage de tête), “cozonacul” cu fructe gofiante si nuci si multe altele caci slava domnul omul este inventiv in materie de mancare mai ales pe vremuri de pace ca cele ce le traim inca.

Dar, am ales simbolic un element care sa imi aduca aminte de acasa: cozonacul. Cozonacul este legatura mea sufleteasca cu miezul meu cel romanesc…tot Craciunul meu românesc sta in cozonacul pe care cu greu am resuit sa invat a-l face la cuptorul electric ;) Caci asa cum zice raposatul Anton Roman in cartea lui de bucate si obiceiuri românesti “Cozonacul umplut (cu nuca sau cu mac) este o sarbatoare in el insusi!”.

Craciun Fericit!

Un lung drum spre casa

Cine a vazut macar odata un aeroport low cost, o gara sau o autogara inainte de sarbatorile de iarna stie ca acestea sunt destul de departe de stralucirea si pacea pe care toata lumea o ureaza de Craciun. Sunt niste locuri aglomerate pline de noroi sau zapada. Oamenii nu mai au rabdare, vorbesc la telefon sau privesc cu disperare tabloul de intarzieri, unii alearga dupa cadouri de ultima ora.

Toate astea pentru a ajunge "acasa", dulcea casa, unde familia asteapta sa schimbe cadouri, sa stea in jurul unei mese cu produse traditionale si sa petreaca in stralucire si bucurie.

Dintre toate drumurile pe care le-am facut acestea mi se s-au parut intotdeauna cele mai lungi si au fost cele inainte de care nu reusean sa dorm. Cel din 2010 va ramanede pomina.

Anul trecut in decembrie in Luxembourg a nins neasteptat de mult si a inghetat. A fost si o seara in care autostrazile au fost blocate precum si drumuri spre aeroporturi. In fata cladirii in care lucrez tocmai fusese inaugurata o statie pentru un shuttle de aeroport. Imi amintesc fetele bietilor oameni care stateau asteptand, sperand cu bagajele langa ei, blocati, neputand sa ajunga acasa si ma gandeam cu spaima ca in doua zile urma sa fiu si eu in aceeasi statie. Nu vreau sa imi inchipui ce a fost in inima celor ce asteptau acolo.

Doua zile mai tarziu dupa ce strazile au fost curatate, in noaptea plecarii mele, a nins iar. Am plecat in toiul noptii cu bagajele spre statia de autobuz. Drumul pana acolo e scurt, de obicei imi ia 15 minute, dar e un deal de urcat. In noaptea aceea am facut mai mult de 30 de minute. Nu puteam misca bagajul in zapada si era si greu.

Cand am ajuns in varful dealului am fugit dupa autobuz care era pe punctul de a pleca. Eram uda leoarca de transpiratie si abia imi trageam sufletul. Am reusit sa-mi spun numele pe care era facuta rezervarea. Abia am auzit cand soferul m-a intrebat in romana "Aveti un bilet?" si nu am mai avut putere sa ii raspund.

Am ajuns la aeroport la timp, am dat acolo peste cineva cunoscut cu care am conversat cam tot drumul. La 10 eram in Bucuresti iar la 14.00 am adormit si am dormit pana a doua zi cand am plecat spre Bacau pentru alte 5 ore. Prima parte de drum a fost in compania unui mos nostalgic comunist, care mirosind ca vin din strainatate dupa cartea pe care o citeam, a inceput sa ma acuze ca am tradat tara plecand, sa-mi povesteasca cat de mult a pierdut Romania dupa caderea lui Ceausescu, cat de nefericiti sunt occidentalii, etc. Ignora faptul ca il ignoram si ca il lasam sa vorbeasca singur.
Ma gandeam doar la "Acasa, sa ajung mai repede acasa, sa fiu cu cei pe care ii iubesc, sa le dau cadouri, sa ma intind in pat si apoi sa facem bradul si sa povestim ..."

A long way home

Who ever saw a low cost airport, a train or bus station before the holidays season knows very well that these are far from the glamour and the peace that every one wishes in their greetings cards. These become very crowded places, dirty due to the mud and the snow that comes in with the passengers. People do not have patience anymore, they talk on the phone or look with despair on the board with the delays and some are still running for last minute presents.

All to be able to get "home, sweet home" where the family is waiting, to exchange presents, to sit around a table full of traditional food and to celebrate in a joyful and shiny atmosphere.

Out of all the travels home, those trips around the winter holidays are the one that seams the longest. I never get to sleep well before the departure. The one from 2010 is a memorable one.

Last year in December in Luxembourg it snowed unexpectedly much and froze. One night even the highways were blocked as well as all the access to the closest airports. Not far from my work place they had just put in place a new bus station for the airport shuttle. I remember the faces of those poor people waiting with their luggage, blocked, not being able to get home and I was afraid because in two days I would possibly be in the same situation. I do not want to remember how those people were feeling.

Two days latter, the streets were cleaned, however, the night of my departure it snowed again. I left in the middle of the night with my luggage to the shuttle station. The distance is short, usually it takes me 15 minutes by foot, but there is a hill to climb. That night I did more than 30 minutes. I could barely move the luggage on the snow and, damn', it was heavy.

When I finally got to the top of the hill I run to catch the bus that was just leaving. I was soaked from transpiration and I could hardly breathe. At the bus, I managed to say the name from the reservation. I almost didn't hear when the driver asked me in Romanian: "Do you have a ticket?" and I couldn't even answer him. 

I was on time at the airport and I met someone I know. We talked during the entire flight. At 10 a.m. I was in Bucharest and at 2 p.m. I fell asleep and slept until next day when I left for my town (Bacau) for another trip of 5 hours. The first part of the journey I had as a neighbour a communist nostalgic who understood that I was coming from abroad from the book I was reading and started insulting me, accusing me of betraying my country, saying again and again how much Romania lost after the death of Ceausescu, how unhappy the occident is. He was ignoring the fact that I was ignoring him and he continued to talk for himself.

My only thoughts were: "Home, let me get home, to the ones that I love, to give them presents, to lay down in bed, to decorate the Christmas tree and to talk to them..."

Cand stii ca trebuie sa pleci mai departe (partea a doua)

E.D: In termeni personali, ce ti-a adus schimbarea asta? De fapt toata plecarea din Romania?

La mine motivul plecarii a fost in mare parte profesional: am vrut sa vad ce inseamna sa lucrezi la un nivel diferit, o provocare personala: daca pot si daca sunt destul de bun. Fac fata? Ma descurc? Plus ca imi place foarte mult sa incerc experiente noi, sa vad si altceva. Nu sunt genul care sa ramana blocat intr-o stare de fapt. Daca nu-ti zgudui din cand in cand sistemul, consider ca ruginesti.

E.D: Care a fost cel mai critic, periculos, frustrat moment de care iti poti aduce aminte?

Nu stiu pentru ca cele mai critice momente le-am trait in Romania, dar nu au treaba cu tara ci sunt lucruri personale. Nu m-a lovit nimic: societatea, saracia, etc.

Nu mi s-a intamplat nimic punctual, sau sa primesc vreo lovitura dar, din experienta mea, consider ca cel putin in domeniul meu, suntem putin marginalizati. Pot sa-ti dau un exemplu: am fost la multe interviuri si intotdeauna lumea se astepta de la mine ca roman sa am pretentii salariale mult mai mici. Se vedea pe fata lor, erau, nu doar mirati, spre uluiti de banii pe care ii ceream, ceea ce mie imi spune ceva. Si mai stiu povesti, am mai vorbit cu oameni care mi-au zis cam acelasi lucru: suntem vazuti bine, suntem considerati buni profesionisti dar ca sa progresezi, ca sa avansezi, sa obtii beneficii ierarhice, inca e destul greu. Si nu doar in domeniul meu. Sunt lucruri pe care le simti, le traiesti, nu ti le zice nimeni in fata dar le vezi.

E.D: De ce sa pleci de la soare la frig?

Pai pentru  ca te-ai plictisit de soare, ar fi un motiv. Al doilea motiv e ca, in timp ce afara e soare si frumos, lumea se duce la plaja si sta la bere, tu te duci la serviciu.

E.D: Nu te-a speriat deloc clima?

Eu aveam o impresie despre clima de aici ca e ceva mai buna decat este, mai aproape de ce aveam acasa in Romania. Depresiile aveam impresia ca sunt mai in nord, unde e noapte multa. Dar nu sunt o persoana sa bage prea mult in seama chestiile astea. Cu toate acestea, pot spune ca am ajuns sa ma bucur aici cand vad soarele, mai mult  decat o faceam  in tara.

E.D: Care a fost cel mai cel mai frumos moment de cand ai plecat?

Nu e neaparat un moment ci comunitatea, grupul acesta de romani pe care i-am gasit, adunat, descoperit aici.

E.D: Si cel mai haios moment?

Cred ca e din categoria rasul-plansul: cand a plecat Iulian (n.r Iulian s-a intors in Iasi), cand i-am facut petrecerea surpriza de la revedere, i-am copt-o. Poate nu suntem noi chiar la fel de pasionali precum portughezii, italienii, dar cred ca noi romanii suntem destul de calzi si sa-l vad inconjurat de toti oamenii astia m-a atins. Si cateodata chiar realizezi: chiar daca ne injuram destul de mult, te lovesc chestiile astea, haioase asa...

E.D: Cum iti dai seama ca gata, trebuie sa pleci mai departe.?

Cred ca simti. Cel putin pentru mine asa a fost. Cred ca e o chestie personala. Eu sunt si genul care cand schimba, schimba, nu de la A la A si o liniuta. Dar cand e momentul cand trebuie sa schimbi, simti. O fi plictiseala sau frica de rutina: de a face aceleasi lucruri zi de zi.

E.D: Si te gandesti sa te intorci in Romania?

Da, in Romania ma intorc, stiu ca e „naspa”, „urat” dar uite ca la un moment dat tragi inconstient acolo. Nu are legatura cu faptul ca sunt roman dar simt ca sunt radacinile mele acolo. Ala a fost „randomul” meu, intimplarea  care a zis: si aici o sa te nasti tu!

Pana la urma, vreau, nu vreau,  am multe chestii care-mi vin de acolo.

Vreau sa fiu cu parintii mei cand imbatranesc, vreau sa-i ajut, sa fiu langa ei. Vreau sa ajut oamenii. La un moment dat, poate e pompos spus dar vreau sa devin mentor. As putea sa incerc sa o fac aici dar mi se pare foarte greu: nu am aceleasi valori cu oamenii astia. In Romania pot sa-mi imaginez ca devin mentorul unui pustan de 20 , 18, 16  ani pentru ca mai mult sau mai putin pot sa ma raportez la el, la ce stie si la experientele lui. Aici, daca ma intalnesc cu cineva de 20 de ani, un Luxembourghez, habar n-am ce-as putea vorbi cu omul acela in afara de generalitati. Nu cred ca as putea sa ii dau un sfat raportat la valorile si experientele lui.

Reintoarcerea eu o vad din nou ca o provocare: Romania toata lumea o injura, toata lumea zice ca e rau, ca nu este viitor. Poate este viitor, poate sunt niste oameni foarte valabili, poate se poate ceva. Simt ca apartin acolo.

E.D: Daca ai putea sa iei ceva cu tine in Romania, ce-ai lua?

Legea si ordinea!

E.D: Si din Cipru ce ai luat cu tine?

N-am luat-o dar am ramas foarte marcat o expresie: siga-siga care inseamna incetisor, incetisor. Nu pot sa zic c-am luat-o, ca, om fi noi moldovenii asa, mai inceti (nu chiar ca ardelenii :) ), dar mi-a ramas in minte. Cred ca asta mi-a ramas asa cum mi-a ramas si din excursia din Tailanda, o alta expresie „same, same but different”. Cred ca am ajuns cumva sa ating putin sensul ei. Ei incearca sa faca totul pentru ca tu sa te simti bine, sa-ti faca pe plac. Dar totusi, suntem culturi diferite si de foarte multe ori ajungi sa vorbesti cu el, sa-ti spuna ca a inteles, sa dea din cap, tu esti foarte fericit ca te-ai inteles cu el, ca ti-a zambit pentru ca pentru tine acesta e un semn de empatie, de comunicare reusita... El pleaca, vine. Tu ai cerut bere, el iti aduce alune.

E.D: Ti s-a intamplat?

Nu cu alune dar cu apa foarte des: sa cerem apa nu de la frigider si sa ne aduca apa fiarta.

E.D: Vorbeai de a fi mentor sau de a da ceva din ce ai invatat. Daca ti-ar cere parerea cineva, un roman, daca sa emigreze, definitiv sau pentru o perioada anume, ce l-ai sfatui?

Sa incerce, pentru ca altfel, intotdeauna o sa ramai cu „dar daca?”. Sa incerce, sa isi dea seama daca intr-adevar e ceea ce vrea. Eu as spune unui programator, pentru ca suntem o rasa diferita: noi ca informaticieni, putem avea in orice tara cam acelasi standard de viata, relativ la standardul tarii in care mergem, la scala lor de salarii... Pentru ca in meseria asta e posibil sa faci pasul inapoi.

E:D: Te referi la Romania ca inapoi sau inainte?

Inainte. Inapoi doar geografic. Inainte pentru ca totul se misca. Pleci, tara se misca in lipsa ta. Tu evoluezi ca persoana, totul evolueaza.

Cand stii ca trebuie sa pleci mai departe (prima parte)

Marian e din Iasi si face parte dintr-un grup de romani care au plecat mai intai in Cipru si apoi mai departe inspre Luxembourg. Aici, intr-un bar din cartierul in care locuieste, l-am invitat sa bem o bere si sa ne povesteasca despre perindarile sale.

E.D: Ce te-a facut sa decizi sa pleci dintr-o tara in alta?

A fost o suma de factori, nu doar asa, o decizie. Noi eram programatori in Iasi. Cu jobul nostru e mult mai usor sa fii mobil. La ora actuala chiar mai usor decat pe „vremea mea” cand Romania nu era in UE. Am incercat putin Bucurestiul dar nu prea mi-a placut modelul. Aveam un salariu foarte bun pentru Iasi si, experienta interviurilor din Bucuresti mi-a demonstrat ca la fel de bun si pentru Capitala, incit nici o oferta nu m-a facut sa dau 'dulcele targ' pe 'mai marele targ'. Si asta a ajutat mult la decizia mea de a-mi incerca norocul 'afara'.

La momentul despre care vorbesc (2004) Iasiul era ok. Eram intr-o firma in care, erau oameni foarte buni in programare si era interesant dar simteam ca e cam mic si voiam sa experimentez, sa vad si altceva. Am fost mai din totdeauna genul mai „zglobiu”, mai explorator.

In 2004 ma uitam ca tot omul pe site-urile de joabe si am dat de un anunt al unei firme care cauta programatori pentru 'o tara din UE'. Conditiile oferite: viza de munca,transport,cazare, relocare,asigurare medicala,etc m-au facut sa fiu circumspect si sa o pun la 'tzepe', cum erau nenumarate in perioada respectiva.Timpul a trecut, s-a facut 2005 si am auzit despre citiva cunoscuti si chiar un coleg din firma care au ajuns sa lucreze pentru firma respectiva. Am 'sarit' si eu in barca cipriota si am petrecut aproape 2 ani destul de frumosi, intr-o tara noua,cu mult soare,intr-o comunitate de vreo 250 romani, programatori,tineri,entuziasti.

E.D: Cum ai decis urmatoarea destinatie?

A fost un concurs de factori care m-au facut sa ma decid sa merg mai departe. Pe de o parte salariu care nu crestea in acelasi ritm ca in Romania. In 2007 salariile noastre din Cipru ajunsesera cam la acelasi nivel cu cele din Romania. in plus lucram intr-o corporatie O corporatie e o corporatie, lucrurile se misca greu, exista cultura corporatista, trebuie sa te comporti intr-un anume fel daca vrei sa progresezi iar noi, romanii, am avut o problema cu asta. In perioada de glorie eram 255 de romani.

Si incet, incet s-a format un curent de opinie: ar cam fi timpul sa vedem daca se poate si altceva.
Eu probabil am fost printre primii care au parasit corabia. Se facea 2007.

Plecarea mea din Cipru are o poveste anecdotica . Imediat la inceputul lui 2007, Romania a intrat in UE si am citit un articol, pe un site de news, in care spuneau ca am intrat in UE si dadeau lista tarilor in care nu aveai nevoie de permis de munca pentru a lucra. Si pe lista erau Polonia, Cehia, Finlanda si... Luxembourg. De Luxembourg nu stiam foarte multe. Ca orice microbist din Romania stiam ca mai jucam din cand in cand cu echipa lor de amatori: bucatari, bancheri si alte meserii de-astea. Stiam ca-i o tara mica, stiam c-o duc destul de binisor cu banii. A contat destul de mult faptul ca erau chiar in centrul Europei.
Unul din lucrurile destul de complicate cu Ciprul era ca se calatorea greu. Fiind destinatie turistica veneau doar chartere si plecau chartere.

Inainte nu prea calatorisem. Vazusem Republica Moldova, trecusem prin Bulgaria, Turcia si Grecia, asa ca am hotarat sa incerc ceva in Luxembourg. Am luat frumos CV-ul, l-am pus pe monster.lu si a inceput lumea „sa sune la mine la portita”.

Inainte sa ajung aici am dat interviul prin telefon. O ora jumatate am stat si am dat din maini la telefon explicandu-i ce stiu eu.
Dupa cateva zile ma suna si ma intreaba: „tie nu-ti trebuie permis de munca?”. Eu: „nu-mi trebe, domle’...”, eu stiind c-am citit in hotnews (cred ca asta a fost sursa mea de informatie), ma simteam bine documentat. „Nu, am intrat acum in UE”. El cica: „s-ar putea sa-ti trebuiasca, totusi”. „Bine, mai investighez si eu”, mai caut pe ici-colo si mai gasesc pe site-uri mai serioase, la BBC unde zicea clar ca trebuie.

Cu toate astea m-au luat ca le-a placut de mine. Formalitatile trebuiau sa dureze intre 4 si 12 saptamani, la mine au durat 14, putin mai mult, asta trecand peste momentele in care, cautam pe net si aflam povesti cu romani la care durase 7 luni sau 10 sau mai mult...

Pentru mine a fost foarte important si interviul pentru ca mi-am facut o parere despre ce tehnologii vor sa foloseasca, care e profilul pe care il cauta. Am mai avut niste idei si spre Finlanda sau Suedia. Acolo, in primul rand era frig si in al doilea rand ei voiau sa foloseasca ceva din experienta mea din Cipru, lucru pe care eu nu-l voiam, nu mi se parea de viitor ce facusem.

Imi doream o noua provocare, un mediu nou si mai competitiv, comparativ cu cele prin care muncisem si traisem. Consideram la momentul respectiv ca un job in Europa de Vest ar putea ingloba toate aceastea.

E.D: Cum a fost primul tau contact cu Luxembourgul?

Am ajuns pe 6 august intr-o duminica dupa-amiaza. Putin abrupta sosirea. Nu stiam pe nimeni aici, si n-am facut o munca de cercetare prea amanuntita inainte de a ajunge, asa incit m-am dat jos din tren cu adresa unui hotel ce parea acceptabil ca pret si conditii. Pare-se ca nu eram eu singurul caruia i s-a parut hotelul un 'deal' bun, pentru ca incercarea mea de a-mi lua o camera acolo n-a avut sorti de izbinda, stabilimentul fiind plin.

Noroc ca mi-am adus aminte de existenta unui hostel in Luxembourg (nu eram prea familiarizat cu termenul, oricum imi imaginam ca foarte departe de un hotel n-are cum sa fie ca si conditii, plus ca se laudau ca erau in top 5 in lume, la vremea aia) si dupa indicatiile unor cetateni de bine am ajuns sa stau acolo mai bine de o luna jumatate, pana am gasit sa inchiriez un studio.


... Va urma