Diferente, diversitate, destinatie ... - Prima parte: Spania

Am inceput sa visez intens la Vancouver prin primavara lui 2006 cand intr-o vizita de-a sorei mele la Madrid, subsemnata locuind acolo la vremea respectiva, am pus cartile pe fata si am aflat ca ei, adica ea si consortul, pana la sfarsitul anului cu pricina vor ateriza si locui aici (in Vancouver).

In principiu, in ciuda parerii parintilor care ne-ar fi vrut pe amandoua pe acelasi continent macar, nu era de dat poezia si istoria Madridului pe preeria si delusoasele Canadei veche de aproximativ 150 de ani dar situatia mea, laborala si personala comporta pete cenusii, ca sa-i parafrazez pe englezi.

Absolventa de Drept si deprinsa destul de timpuriu cu “nu se poate face nimic fara cineva care sa te ia in stagiatura, (si nu te lua nimeni, numai daca aveai nota mare la licenta...)”, asta ca sa incep ca proaspat avocatel, si cu locurile putine si notele astronomice care trebuiau atinse pentru intrarea la IMM (Institutul National de Magistratura) ca sa debutez ca judecator, am inceput sa ma “detasez” putin cate putin de plaiurile carpatine si sa ma las ademenita de ofertantul Occident, Madrid ca punct de referinta.

Ma gandisem eu ca avem culturi si limbi relativ asemanatoare, clima e prietenoasa, mai aveam si cunoscuti pe-acolo, deci n-am ezitat prea mult.

Pe timpul sederii la Madrid am incercat echivalarea studiilor, proces dificil si compromis oricum calculand faptul ca si la ei justitia e tot un fel de casta, ca si la noi si-apoi Spania ca oferta incepea sa ma nemultumeasca. A venit apoi ideea continuarii studiilor si un master parea sa fie solutia ideala atat pentru a parasi Spania cat si ca sa avansez profesional.

Vorbind despre consangvinii intrucatva prieteni spanioli, ma voi referi la cei care traiesc in orase ca noi toti ceilalti, care merg la munca, la scoala, cumpara bilete de autobuz sau corida ... nu la cei pe care ii intalnim in Palma de Mallorca sau Ibitza sau in concedii prin Europa sau care studiaza sau au iesit afara din “divina” España.

S-a creat astfel o ocazie potrivita sa va povestesc ce inseamna a munci sau a-ti da rendez -vous cu cineva pe-ntelesul unui spaniol.

Privitor la munca, cred ca in nicio alta tara – barfa - nu e trecuta pe statul de plata si nu e mai inradacinata ca la ei. E cumva un acord tacit, ceva ce fiecare stie si indeplineste cu seriozitate cand vine vorba de ce ai mancat aseara cand ai fost invitat la cina vecinilor sau ce purta noua iubita a verisorului de-al 3-lea din partea sotului... TOT ce inseamna discutie roieste in jurul a 3 puncte de interes: mancare, imbracaminte si distractie. Ce depaseste aceasta sfera e neinteresant si te autodizolva din orice discutie, intrunire, etc.

Experienta celor 3 ani petrecuti la Madrid m-a invatat ca subiectele de interes general nu se schimba indiferent de mediu, domeniu de activitate, studii sau varsta, si ca a fi spaniol inseamna sa spui ca “daca Dumnezeu ar alege o tara, n-ar sta pe ganduri si ar alege Spania”, ca mancarea si vinul spaniol sunt cele mai bune, ca niciunde in lumea asta oamenii nu traiesc mai bine ca la ei si mai sti eu cate altele ...

Ceva ce iarasi merita mentionat e ca limba spaniola are nenumarate substantive desemnand cuvantul “cearta” si cred ca nimeni nu ma contrazice daca a stat in apropierea unui grup de spanioli mai mult de o ora. Insusi verbul “discutir” pe care multi romani il traduc dupa ureche cu “a discuta” inseamna “a avea o discutie in contradictoriu”.

La capitolul “quedar” (intalnire), daca trebuia sa va intalniti la si jumate cu Jose Manuel Alvaro Mendez Moreno sau dupa caz cu Maria Carmen de la Soledad Rodriguez Muñoz (au cate 2 – 3 prenume si neaparat 2 nume de familie de la ambii parinti!) e cel mai posibil sa va sune pe la fix (adica dupa o jumate de ora dupa ce trebuia sa va intalniti) sa va intrebe daca chiar azi era ziua aia cand trebuia sa va vedeti. Am invatat astfel ca face parte din cultura spaniola sa suni inainte in ziua respectiva si sa reconfirmi cu impricinatul ca chiar erai serios cand ai zis ca vreai sa va vedeti.

Ca sa nu termin totusi prea gri povestea Spaniei vazuta cu ochii mei, pe buna dreptate daca ceva este de apreciat si de nerecuperat pe oriunde am calatorit - este mancarea sau mai bine zis modul de a o prepara. Conceptul de bucatarie mediteraneeana este cunoscut pe larg si altor tari latine sau mediteraneene dar doar in Spania poti intalni atata varietate de produse traditionale si nu numai, asortate ca la carte, gatite cinstit si dietetic, variat si la rang de arta. Am avut surpriza sa intalnesc copii deprinsi cu gatitul de mici asa cum nu pot uita vreodata turron-ul, rosconul, jamon-ul si iarasi lista este lunga.

Asadar cum Spania sau spaniolii nu ma convinsesera sa raman sa traiesc cu/la ei si cum Canada imi refuzase cererea de viza de turist pe motiv ca n-am la ce ma intoarce in Madrid, (adica rate, casa, ceva) am inceput sa google-esc alt plai EU in cautare de un master cu o aplicabilitate mai raspandita.

Va urma ...

Mihaela N.,
Vancouver, decembrie 2011

Ce mancam de Craciun?

Craciunul se sarbatoreste traditional acasa cu familia…Pentru unii aceasta fraza pare a fi absolut normala iar ducerea ei la indeplinire tine doar de organizarea de la bucatarie.

Pentru cei ce nu mai locuiesc aproape de familiile lor sau pentru cei ale caror familii s-au raspandit in cele 7 colturi ale lumii...aceasta fraza tine fie de o organizare riguroasa din timp a plecarii catre casa, a organizarii intalnirii familiale pana la cele mai mici detalii: cine vine, cand si mai ales cine se ocupa de ce…Fie, cei mai curajosi incearca sa creeze admosfera de “acasa” acolo unde isi traisesc viata…caci iarna “vremea-i grea, omatu-i mare”.

Deci, oriunde am fi: CE MANCAM DE CRACIUN?

De ce aceasta intrebare?...pentru ca aceasta sarbatoare este legata nu doar de familie ci si de mancare…este poate sarbatoarea cea mai “mirositoare”, “cea mai lasatoare de apa in gura”, “cea mai fastuoasa”, cea mai orientata in jurul mesei…caci activitatile in aer liber sunt limitate din cauze practice.

Românii inca mai tin post inainte de Craciun…tineri sau batrani, de la oras sau de la tara, aventurieri sau nu, calatori sau nu, in scop religios sau doar ca un alt regim…inca se mai tine post. Intraband in stanga si in drepata pe prietenii mei de alte nationalitati despre obiceiul postului inainte de Craciun..cam toti au ridicat din umeri…germanii au zis ca la ei nu se mai tine post de pe vremea razboaielor cand foametea prelungita a facut ravagii. Francezii au facut din luna decembrie practic o luna a deliciilor alimentare, italienii par sa stie ceva de nemancatul carnii…in fine Christmas market-urile de pe aici arata clar ca mancarea pe baza de carne nu este ceva de evitat in luna decembrie…ba din contra pe 24 cand la noi inca se dau covrigi si nuci colindatorilor, pe aceste meleaguri se organizeaza deja o cina bine pusa la punct. Traim intr-o lume moderna iar postul s-a adaptat cerintelor, adica multi renunta pentru o perioada de o luna sau mai putin la un “deliciciu” oarecare: la fumat, la baut alcool, la facut baie in sampanie… :) pentru a trezi in ei “spiritul Craciunului”. De asemenea actele caritabile se inmultesc in aceasta perioada a anului. Spiritul Craciunului este cladit de media, de grupul de prieteni, de dineurile cu firma sau cu clientii si de…mancare!

Cu alte cuvinte, pe orice crestin ai intreba…Craciunul este puternic legat de ceea ce mancam…spiritul acestei sarbatori este legat de anumite feluri de mancare, dulciuri si bauturi, de mirosuri ramase adanc in memoria copilariei noastre…Cum s-ar zice fiecare cu cozonacul lui sau cu sarmalele lui…

La români dupa cum stim bine porcul este simbolul mancarii de Craciun: pornind de la “pomana porcului”, la zecile de feluri de carnati, caltabosi, pana la tobe, piftii, jumari, fripturi, muschiuleti si terminad cu minunatele sarmale…Cine isi poate inchipui Craciunul la noi fara aceste miresme? Cand eram acasa toate acestea insemnau multa munca si pregatire…aici insemana nostalgie a unor timpuri ce nu se vor mai intoarce niciodata…

Cand petrec Craciunul departe de România, am ales sa imbratisez mancarurile traditionale ale locurilor. De altfel sunt multe elemente gustative care mi-au intrat in obicei si de care nu m-as mai desparti: fois gras, iepurele gatit italieneste cu vin si cu caperi, porcul mistret cu legume si vin rosu la cuptor, “fromage fondue”, avocadoul din salata, anghinarea din mijlocul cartofilor la cuptor, carnatii lor, un fel de toba ce se aseamana cu a noastra (fromage de tête), “cozonacul” cu fructe gofiante si nuci si multe altele caci slava domnul omul este inventiv in materie de mancare mai ales pe vremuri de pace ca cele ce le traim inca.

Dar, am ales simbolic un element care sa imi aduca aminte de acasa: cozonacul. Cozonacul este legatura mea sufleteasca cu miezul meu cel romanesc…tot Craciunul meu românesc sta in cozonacul pe care cu greu am resuit sa invat a-l face la cuptorul electric ;) Caci asa cum zice raposatul Anton Roman in cartea lui de bucate si obiceiuri românesti “Cozonacul umplut (cu nuca sau cu mac) este o sarbatoare in el insusi!”.

Craciun Fericit!

Un lung drum spre casa

Cine a vazut macar odata un aeroport low cost, o gara sau o autogara inainte de sarbatorile de iarna stie ca acestea sunt destul de departe de stralucirea si pacea pe care toata lumea o ureaza de Craciun. Sunt niste locuri aglomerate pline de noroi sau zapada. Oamenii nu mai au rabdare, vorbesc la telefon sau privesc cu disperare tabloul de intarzieri, unii alearga dupa cadouri de ultima ora.

Toate astea pentru a ajunge "acasa", dulcea casa, unde familia asteapta sa schimbe cadouri, sa stea in jurul unei mese cu produse traditionale si sa petreaca in stralucire si bucurie.

Dintre toate drumurile pe care le-am facut acestea mi se s-au parut intotdeauna cele mai lungi si au fost cele inainte de care nu reusean sa dorm. Cel din 2010 va ramanede pomina.

Anul trecut in decembrie in Luxembourg a nins neasteptat de mult si a inghetat. A fost si o seara in care autostrazile au fost blocate precum si drumuri spre aeroporturi. In fata cladirii in care lucrez tocmai fusese inaugurata o statie pentru un shuttle de aeroport. Imi amintesc fetele bietilor oameni care stateau asteptand, sperand cu bagajele langa ei, blocati, neputand sa ajunga acasa si ma gandeam cu spaima ca in doua zile urma sa fiu si eu in aceeasi statie. Nu vreau sa imi inchipui ce a fost in inima celor ce asteptau acolo.

Doua zile mai tarziu dupa ce strazile au fost curatate, in noaptea plecarii mele, a nins iar. Am plecat in toiul noptii cu bagajele spre statia de autobuz. Drumul pana acolo e scurt, de obicei imi ia 15 minute, dar e un deal de urcat. In noaptea aceea am facut mai mult de 30 de minute. Nu puteam misca bagajul in zapada si era si greu.

Cand am ajuns in varful dealului am fugit dupa autobuz care era pe punctul de a pleca. Eram uda leoarca de transpiratie si abia imi trageam sufletul. Am reusit sa-mi spun numele pe care era facuta rezervarea. Abia am auzit cand soferul m-a intrebat in romana "Aveti un bilet?" si nu am mai avut putere sa ii raspund.

Am ajuns la aeroport la timp, am dat acolo peste cineva cunoscut cu care am conversat cam tot drumul. La 10 eram in Bucuresti iar la 14.00 am adormit si am dormit pana a doua zi cand am plecat spre Bacau pentru alte 5 ore. Prima parte de drum a fost in compania unui mos nostalgic comunist, care mirosind ca vin din strainatate dupa cartea pe care o citeam, a inceput sa ma acuze ca am tradat tara plecand, sa-mi povesteasca cat de mult a pierdut Romania dupa caderea lui Ceausescu, cat de nefericiti sunt occidentalii, etc. Ignora faptul ca il ignoram si ca il lasam sa vorbeasca singur.
Ma gandeam doar la "Acasa, sa ajung mai repede acasa, sa fiu cu cei pe care ii iubesc, sa le dau cadouri, sa ma intind in pat si apoi sa facem bradul si sa povestim ..."

A long way home

Who ever saw a low cost airport, a train or bus station before the holidays season knows very well that these are far from the glamour and the peace that every one wishes in their greetings cards. These become very crowded places, dirty due to the mud and the snow that comes in with the passengers. People do not have patience anymore, they talk on the phone or look with despair on the board with the delays and some are still running for last minute presents.

All to be able to get "home, sweet home" where the family is waiting, to exchange presents, to sit around a table full of traditional food and to celebrate in a joyful and shiny atmosphere.

Out of all the travels home, those trips around the winter holidays are the one that seams the longest. I never get to sleep well before the departure. The one from 2010 is a memorable one.

Last year in December in Luxembourg it snowed unexpectedly much and froze. One night even the highways were blocked as well as all the access to the closest airports. Not far from my work place they had just put in place a new bus station for the airport shuttle. I remember the faces of those poor people waiting with their luggage, blocked, not being able to get home and I was afraid because in two days I would possibly be in the same situation. I do not want to remember how those people were feeling.

Two days latter, the streets were cleaned, however, the night of my departure it snowed again. I left in the middle of the night with my luggage to the shuttle station. The distance is short, usually it takes me 15 minutes by foot, but there is a hill to climb. That night I did more than 30 minutes. I could barely move the luggage on the snow and, damn', it was heavy.

When I finally got to the top of the hill I run to catch the bus that was just leaving. I was soaked from transpiration and I could hardly breathe. At the bus, I managed to say the name from the reservation. I almost didn't hear when the driver asked me in Romanian: "Do you have a ticket?" and I couldn't even answer him. 

I was on time at the airport and I met someone I know. We talked during the entire flight. At 10 a.m. I was in Bucharest and at 2 p.m. I fell asleep and slept until next day when I left for my town (Bacau) for another trip of 5 hours. The first part of the journey I had as a neighbour a communist nostalgic who understood that I was coming from abroad from the book I was reading and started insulting me, accusing me of betraying my country, saying again and again how much Romania lost after the death of Ceausescu, how unhappy the occident is. He was ignoring the fact that I was ignoring him and he continued to talk for himself.

My only thoughts were: "Home, let me get home, to the ones that I love, to give them presents, to lay down in bed, to decorate the Christmas tree and to talk to them..."

Cand stii ca trebuie sa pleci mai departe (partea a doua)

E.D: In termeni personali, ce ti-a adus schimbarea asta? De fapt toata plecarea din Romania?

La mine motivul plecarii a fost in mare parte profesional: am vrut sa vad ce inseamna sa lucrezi la un nivel diferit, o provocare personala: daca pot si daca sunt destul de bun. Fac fata? Ma descurc? Plus ca imi place foarte mult sa incerc experiente noi, sa vad si altceva. Nu sunt genul care sa ramana blocat intr-o stare de fapt. Daca nu-ti zgudui din cand in cand sistemul, consider ca ruginesti.

E.D: Care a fost cel mai critic, periculos, frustrat moment de care iti poti aduce aminte?

Nu stiu pentru ca cele mai critice momente le-am trait in Romania, dar nu au treaba cu tara ci sunt lucruri personale. Nu m-a lovit nimic: societatea, saracia, etc.

Nu mi s-a intamplat nimic punctual, sau sa primesc vreo lovitura dar, din experienta mea, consider ca cel putin in domeniul meu, suntem putin marginalizati. Pot sa-ti dau un exemplu: am fost la multe interviuri si intotdeauna lumea se astepta de la mine ca roman sa am pretentii salariale mult mai mici. Se vedea pe fata lor, erau, nu doar mirati, spre uluiti de banii pe care ii ceream, ceea ce mie imi spune ceva. Si mai stiu povesti, am mai vorbit cu oameni care mi-au zis cam acelasi lucru: suntem vazuti bine, suntem considerati buni profesionisti dar ca sa progresezi, ca sa avansezi, sa obtii beneficii ierarhice, inca e destul greu. Si nu doar in domeniul meu. Sunt lucruri pe care le simti, le traiesti, nu ti le zice nimeni in fata dar le vezi.

E.D: De ce sa pleci de la soare la frig?

Pai pentru  ca te-ai plictisit de soare, ar fi un motiv. Al doilea motiv e ca, in timp ce afara e soare si frumos, lumea se duce la plaja si sta la bere, tu te duci la serviciu.

E.D: Nu te-a speriat deloc clima?

Eu aveam o impresie despre clima de aici ca e ceva mai buna decat este, mai aproape de ce aveam acasa in Romania. Depresiile aveam impresia ca sunt mai in nord, unde e noapte multa. Dar nu sunt o persoana sa bage prea mult in seama chestiile astea. Cu toate acestea, pot spune ca am ajuns sa ma bucur aici cand vad soarele, mai mult  decat o faceam  in tara.

E.D: Care a fost cel mai cel mai frumos moment de cand ai plecat?

Nu e neaparat un moment ci comunitatea, grupul acesta de romani pe care i-am gasit, adunat, descoperit aici.

E.D: Si cel mai haios moment?

Cred ca e din categoria rasul-plansul: cand a plecat Iulian (n.r Iulian s-a intors in Iasi), cand i-am facut petrecerea surpriza de la revedere, i-am copt-o. Poate nu suntem noi chiar la fel de pasionali precum portughezii, italienii, dar cred ca noi romanii suntem destul de calzi si sa-l vad inconjurat de toti oamenii astia m-a atins. Si cateodata chiar realizezi: chiar daca ne injuram destul de mult, te lovesc chestiile astea, haioase asa...

E.D: Cum iti dai seama ca gata, trebuie sa pleci mai departe.?

Cred ca simti. Cel putin pentru mine asa a fost. Cred ca e o chestie personala. Eu sunt si genul care cand schimba, schimba, nu de la A la A si o liniuta. Dar cand e momentul cand trebuie sa schimbi, simti. O fi plictiseala sau frica de rutina: de a face aceleasi lucruri zi de zi.

E.D: Si te gandesti sa te intorci in Romania?

Da, in Romania ma intorc, stiu ca e „naspa”, „urat” dar uite ca la un moment dat tragi inconstient acolo. Nu are legatura cu faptul ca sunt roman dar simt ca sunt radacinile mele acolo. Ala a fost „randomul” meu, intimplarea  care a zis: si aici o sa te nasti tu!

Pana la urma, vreau, nu vreau,  am multe chestii care-mi vin de acolo.

Vreau sa fiu cu parintii mei cand imbatranesc, vreau sa-i ajut, sa fiu langa ei. Vreau sa ajut oamenii. La un moment dat, poate e pompos spus dar vreau sa devin mentor. As putea sa incerc sa o fac aici dar mi se pare foarte greu: nu am aceleasi valori cu oamenii astia. In Romania pot sa-mi imaginez ca devin mentorul unui pustan de 20 , 18, 16  ani pentru ca mai mult sau mai putin pot sa ma raportez la el, la ce stie si la experientele lui. Aici, daca ma intalnesc cu cineva de 20 de ani, un Luxembourghez, habar n-am ce-as putea vorbi cu omul acela in afara de generalitati. Nu cred ca as putea sa ii dau un sfat raportat la valorile si experientele lui.

Reintoarcerea eu o vad din nou ca o provocare: Romania toata lumea o injura, toata lumea zice ca e rau, ca nu este viitor. Poate este viitor, poate sunt niste oameni foarte valabili, poate se poate ceva. Simt ca apartin acolo.

E.D: Daca ai putea sa iei ceva cu tine in Romania, ce-ai lua?

Legea si ordinea!

E.D: Si din Cipru ce ai luat cu tine?

N-am luat-o dar am ramas foarte marcat o expresie: siga-siga care inseamna incetisor, incetisor. Nu pot sa zic c-am luat-o, ca, om fi noi moldovenii asa, mai inceti (nu chiar ca ardelenii :) ), dar mi-a ramas in minte. Cred ca asta mi-a ramas asa cum mi-a ramas si din excursia din Tailanda, o alta expresie „same, same but different”. Cred ca am ajuns cumva sa ating putin sensul ei. Ei incearca sa faca totul pentru ca tu sa te simti bine, sa-ti faca pe plac. Dar totusi, suntem culturi diferite si de foarte multe ori ajungi sa vorbesti cu el, sa-ti spuna ca a inteles, sa dea din cap, tu esti foarte fericit ca te-ai inteles cu el, ca ti-a zambit pentru ca pentru tine acesta e un semn de empatie, de comunicare reusita... El pleaca, vine. Tu ai cerut bere, el iti aduce alune.

E.D: Ti s-a intamplat?

Nu cu alune dar cu apa foarte des: sa cerem apa nu de la frigider si sa ne aduca apa fiarta.

E.D: Vorbeai de a fi mentor sau de a da ceva din ce ai invatat. Daca ti-ar cere parerea cineva, un roman, daca sa emigreze, definitiv sau pentru o perioada anume, ce l-ai sfatui?

Sa incerce, pentru ca altfel, intotdeauna o sa ramai cu „dar daca?”. Sa incerce, sa isi dea seama daca intr-adevar e ceea ce vrea. Eu as spune unui programator, pentru ca suntem o rasa diferita: noi ca informaticieni, putem avea in orice tara cam acelasi standard de viata, relativ la standardul tarii in care mergem, la scala lor de salarii... Pentru ca in meseria asta e posibil sa faci pasul inapoi.

E:D: Te referi la Romania ca inapoi sau inainte?

Inainte. Inapoi doar geografic. Inainte pentru ca totul se misca. Pleci, tara se misca in lipsa ta. Tu evoluezi ca persoana, totul evolueaza.

Cand stii ca trebuie sa pleci mai departe (prima parte)

Marian e din Iasi si face parte dintr-un grup de romani care au plecat mai intai in Cipru si apoi mai departe inspre Luxembourg. Aici, intr-un bar din cartierul in care locuieste, l-am invitat sa bem o bere si sa ne povesteasca despre perindarile sale.

E.D: Ce te-a facut sa decizi sa pleci dintr-o tara in alta?

A fost o suma de factori, nu doar asa, o decizie. Noi eram programatori in Iasi. Cu jobul nostru e mult mai usor sa fii mobil. La ora actuala chiar mai usor decat pe „vremea mea” cand Romania nu era in UE. Am incercat putin Bucurestiul dar nu prea mi-a placut modelul. Aveam un salariu foarte bun pentru Iasi si, experienta interviurilor din Bucuresti mi-a demonstrat ca la fel de bun si pentru Capitala, incit nici o oferta nu m-a facut sa dau 'dulcele targ' pe 'mai marele targ'. Si asta a ajutat mult la decizia mea de a-mi incerca norocul 'afara'.

La momentul despre care vorbesc (2004) Iasiul era ok. Eram intr-o firma in care, erau oameni foarte buni in programare si era interesant dar simteam ca e cam mic si voiam sa experimentez, sa vad si altceva. Am fost mai din totdeauna genul mai „zglobiu”, mai explorator.

In 2004 ma uitam ca tot omul pe site-urile de joabe si am dat de un anunt al unei firme care cauta programatori pentru 'o tara din UE'. Conditiile oferite: viza de munca,transport,cazare, relocare,asigurare medicala,etc m-au facut sa fiu circumspect si sa o pun la 'tzepe', cum erau nenumarate in perioada respectiva.Timpul a trecut, s-a facut 2005 si am auzit despre citiva cunoscuti si chiar un coleg din firma care au ajuns sa lucreze pentru firma respectiva. Am 'sarit' si eu in barca cipriota si am petrecut aproape 2 ani destul de frumosi, intr-o tara noua,cu mult soare,intr-o comunitate de vreo 250 romani, programatori,tineri,entuziasti.

E.D: Cum ai decis urmatoarea destinatie?

A fost un concurs de factori care m-au facut sa ma decid sa merg mai departe. Pe de o parte salariu care nu crestea in acelasi ritm ca in Romania. In 2007 salariile noastre din Cipru ajunsesera cam la acelasi nivel cu cele din Romania. in plus lucram intr-o corporatie O corporatie e o corporatie, lucrurile se misca greu, exista cultura corporatista, trebuie sa te comporti intr-un anume fel daca vrei sa progresezi iar noi, romanii, am avut o problema cu asta. In perioada de glorie eram 255 de romani.

Si incet, incet s-a format un curent de opinie: ar cam fi timpul sa vedem daca se poate si altceva.
Eu probabil am fost printre primii care au parasit corabia. Se facea 2007.

Plecarea mea din Cipru are o poveste anecdotica . Imediat la inceputul lui 2007, Romania a intrat in UE si am citit un articol, pe un site de news, in care spuneau ca am intrat in UE si dadeau lista tarilor in care nu aveai nevoie de permis de munca pentru a lucra. Si pe lista erau Polonia, Cehia, Finlanda si... Luxembourg. De Luxembourg nu stiam foarte multe. Ca orice microbist din Romania stiam ca mai jucam din cand in cand cu echipa lor de amatori: bucatari, bancheri si alte meserii de-astea. Stiam ca-i o tara mica, stiam c-o duc destul de binisor cu banii. A contat destul de mult faptul ca erau chiar in centrul Europei.
Unul din lucrurile destul de complicate cu Ciprul era ca se calatorea greu. Fiind destinatie turistica veneau doar chartere si plecau chartere.

Inainte nu prea calatorisem. Vazusem Republica Moldova, trecusem prin Bulgaria, Turcia si Grecia, asa ca am hotarat sa incerc ceva in Luxembourg. Am luat frumos CV-ul, l-am pus pe monster.lu si a inceput lumea „sa sune la mine la portita”.

Inainte sa ajung aici am dat interviul prin telefon. O ora jumatate am stat si am dat din maini la telefon explicandu-i ce stiu eu.
Dupa cateva zile ma suna si ma intreaba: „tie nu-ti trebuie permis de munca?”. Eu: „nu-mi trebe, domle’...”, eu stiind c-am citit in hotnews (cred ca asta a fost sursa mea de informatie), ma simteam bine documentat. „Nu, am intrat acum in UE”. El cica: „s-ar putea sa-ti trebuiasca, totusi”. „Bine, mai investighez si eu”, mai caut pe ici-colo si mai gasesc pe site-uri mai serioase, la BBC unde zicea clar ca trebuie.

Cu toate astea m-au luat ca le-a placut de mine. Formalitatile trebuiau sa dureze intre 4 si 12 saptamani, la mine au durat 14, putin mai mult, asta trecand peste momentele in care, cautam pe net si aflam povesti cu romani la care durase 7 luni sau 10 sau mai mult...

Pentru mine a fost foarte important si interviul pentru ca mi-am facut o parere despre ce tehnologii vor sa foloseasca, care e profilul pe care il cauta. Am mai avut niste idei si spre Finlanda sau Suedia. Acolo, in primul rand era frig si in al doilea rand ei voiau sa foloseasca ceva din experienta mea din Cipru, lucru pe care eu nu-l voiam, nu mi se parea de viitor ce facusem.

Imi doream o noua provocare, un mediu nou si mai competitiv, comparativ cu cele prin care muncisem si traisem. Consideram la momentul respectiv ca un job in Europa de Vest ar putea ingloba toate aceastea.

E.D: Cum a fost primul tau contact cu Luxembourgul?

Am ajuns pe 6 august intr-o duminica dupa-amiaza. Putin abrupta sosirea. Nu stiam pe nimeni aici, si n-am facut o munca de cercetare prea amanuntita inainte de a ajunge, asa incit m-am dat jos din tren cu adresa unui hotel ce parea acceptabil ca pret si conditii. Pare-se ca nu eram eu singurul caruia i s-a parut hotelul un 'deal' bun, pentru ca incercarea mea de a-mi lua o camera acolo n-a avut sorti de izbinda, stabilimentul fiind plin.

Noroc ca mi-am adus aminte de existenta unui hostel in Luxembourg (nu eram prea familiarizat cu termenul, oricum imi imaginam ca foarte departe de un hotel n-are cum sa fie ca si conditii, plus ca se laudau ca erau in top 5 in lume, la vremea aia) si dupa indicatiile unor cetateni de bine am ajuns sa stau acolo mai bine de o luna jumatate, pana am gasit sa inchiriez un studio.


... Va urma

Ziua nationala a României vazuta din strainatate

1 Decembrie, ziua naţională a României înseamnă istoric unificarea ţării. Dar ce semnificaţie are pentru românii din străinătate? Ce însemna acasă în România? Dar în străinătate? Care sunt amintirile legate de ziua naţională sau care sunt diferenţele între ziua noastră naţională şi cea a ţărilor în care ne aflăm? Ne face oare această zi să ne simţim mai acasă? Pentru acest eveniment, echipa Explorers Destinies a pregătit un articol festiv împreună cu cititorii, adică cu cei care au fost amabili să ne răspundă pe e-mail la întrebările de mai sus.

Mulţumim mult tuturor celor care şi-au rupt din timpul lor şi ne-au împărtăşit experienţele lor. Vă invităm să citiţi mărturiile lor şi nu vă sfiiţi să adăugaţi şi părerea dvs. despre ziua naţională ca şi comentariu.

"Ziua de 1 decembrie este sărbătoarea naţională a tuturor românilor, care îşi pierde din farmec şi intensitate peste graniţe dacă nu este sărbătorită chiar şi în cerc restrâns. In primul meu an de expat în Asia (Thailanda), "auzisem" că Ambasada României ar organiza ceva la un hotel. Aproape că am fost refuzată la intrare de către gărzile thailandeze pentru că "nu eram pe liste" deşi la vremea aceea eram doar 15 români care rezidam în Thailanda.
Surpriza a fost să găsesc un cadru restrâns, o atmosferă demnă de o zi naţională, prezenţe diplomatice şi mai ales, din amabilitatea unui român care trăieşte în Thailanda de 15 ani, vinuri şi preparate româneşti. Foarte frumos! Excepţie făcând discursul Ambasadorului la acel timp, care îşi încheia mandatul şi pleca la pensionare, iar pe lângă o engleză neşlefuită şi cu puternice accente slave, era un discurs fad pe care lumea nu l-a înţeles. Un dezinteres total de a face o prezentare elocventă.
Daca nu este nimic organizat pentru acea zi, mă bucur să-mi aduc aminte de prezentările la posturile locale şi sub praful anilor, ce semnificaţie enormă şi impact are pentru noi astăzi.
Am observat de asemeni că în multe cazuri, se deviază foarte mult de la semnificaţie cu alcool şi violenţă derivată."

Domnişoara M., Luxembourg

"Acasă, însemnând în România, ziua naţională avea mai multă încărcătura şi semnificaţie parcă; erau discursuri şi emisiuni la TV despre ziua naţională, se vorbea despre istorie, momente importante în existenţa noastră ca naţiune. Acasă se sărbătorea şi se comemora ziua naţională.
In afara ţării sunt mai puţin expusă la discursurile, emisiunile, workshop-urile, comemorările şi evenimentele de genul acesta prin care se sarbatoreste ziua naţională. Ce înseamnă pentru mine? O sărbătorire a naţiunii române.
Ziua naţională nu mă face să mă simt “mai acasă” .Din păcate nu prea înţeleg nici contextul întrebării. Dar oricum, a fi român şi a aparţine acestei naţiuni nu e neapărat legat de o zi sau alta. Sunt de părere că e important să se sărbătoreasca momentele (istorice) importante în legătura cu evoluţia unei naţiuni.
Pot să spun că aici e mult mai comercială ziua naţională."

Domnişoara A., Amsterdam

"Ziua naţională acasă era o zi liberă cu familia: vizionam secvenţe de paradă la televizor, prânz copios, relaxare, aprinderea luminiţelor de Crăciun în centrul oraşului. O zi în care realizam ca nu ne-am "deşteptat" încă.
Anul acesta este e primul 1 Decembrie în străinătate, aşa că voi vedea cum mă simt.
In general îmi amintesc de ştirile legate de cum sărbătoresc românii ziua naţională: mâncare multa şi cu carne, pentru un popor care se vrea creştin ortodox, ziua naţională pică prost în mijlocul postului, dar "merge şi aşa". In plus, discursurile populiste ale politicienilor.
Nu cred că ziua naţională mă face să mă simt “mai acasă”, mai ales că va trebui să merg la munca."

Domnişoara A., Luxembourg

"Din păcate 1 Decembrie nu a însemnat niciodată foarte mult pentru mine. Asta nu înseamnă că mi-e ruşine că sunt românca. Din contra, sunt foarte mândra de acest lucru şi de fiecare dată când mă întorc în ţară, mă duc cu prieteni din 'afar' (francezi, britanici, spanioli etc etc).
Cred că de când sunt plecată 1 Decembrie înseamnă mai mult pentru mine la modul că le spun prietenilor că este ziua naţională a României. Nu fac nimic special pentru asta, insă. Poate postez un "La Mulţi Ani, România" pe Facebook, dar nimic mai mult. Nu mă face să mă simt mai acasă."

Claudia P., Manchester (UK)

"Acasă ziua de 1 Decembrie era doar o zi liberă. Aici, a devenit un motiv să mă întâlnesc cu alţi români. De altfel am în minte o petrecere reuşita cu români şi mâncare românească…ce m-a făcut să mă simt “mai acasă”.
Cei de aici de ziua lor naţională au artificii mai bune şi parcă dezmăţ mai mare (raportat la mărimea populaţiei :) )."

Cristian, Luxembourg

"Ce însemna ziua naţională acasă? Nu cine ştie ce, nici nu mai ştiu dacă era zi liberă sau nu...In străinătate? Mult mai mult decât acasă, în orice caz. Văd cum expaţii români au început deja să se intereseze ce şi unde se întâmplă câte ceva cu ocazia lui 1 Decembrie. Personal, m-am autosesizat şi organizez împreună cu o colegă un lunch cu taclale la compania la care lucrez şi unde - am aflat cu plăcută surpriză - mai lucrează destui alţi români:)
Anul acesta merg la inaugurarea unei expoziţii cu tablouri de Brâncuşi* , organizată pe 30 Nov. la Parlamentul European tema "Opera lui Brâncuşi". Sper ca evenimentul să fie sublim (în acord cu tema) şi să nu caute să-l lege prea mult de vreo agendă politică.
O da, ziua naţională mă face să mă simt mai acasă, cel puţin de când sunt în străinătate îmi dă un motiv în plus să vreau să mă întâlnesc cu conaţionalii cu care de altfel nu prea am timp să mă întâlnesc aşa des cum mi-aş dori."

Diana U., Bruxelles

* Expoziţia "Guests of Brâncuși" prezintă lucrări ale artistului român, Constantin Brâncuşi, este găzduită sub înaltul patronaj al domnului Jerzy Buzek, Președintele Parlamentului European, și va fi inaugurata oficial pe 29 noiembrie 2011 la ora 17.45 de către Joseph Daul, președintele Grupului PPE din Parlamentul European, în Espace Balcon, etaj 3, ASP, în fața camerelor AG32 și A3G3.

"Ziua naţională acasă însemna la fel ca şi aici: nu prea mult. Aici este doar o ocazie să mă mobilizez şi să mai revăd prieteni. Ca întâmplare nu îmi aduc aminte nimic rău; o petrecere faina a unor oameni inimoşi acum 2-3 ani :o)
Nu cred că pe luxemburghezi îi impresionează în mod deosebit ziua lor naţională; e şi la ei doar o ocazie de petrecere, de un cârnat şi o bere şi de o “artifică”."

Domnişoara A., Luxembourg

"O să încep prin a spune că nu sunt un tip care se simte pătruns până la nivelul pereţilor celulari de sentimente patriotice. În ultimii 5 ani de zile am schimbat câteva adrese în ţări diferite şi asta m-a făcut să învăţ să mă ataşez de locul în care sunt la un moment dat, iar locurile (ţările) care au fost în trecut, să le menţin ca pe nişte amintiri (frumoase), fără a-mi influenţa gândurile şi deciziile din faza actuală a vieţii pe care o am.
În ciuda acestui cameleonism (dorinţă şi capacitate de a mă adapta la condiţiile - stil de viaţa, limbă... - oferite de ţara în care mă aflu la un moment dat) care mă caracterizează, păstrez o anumita legătură cu trecutul şi cu ţara al cărui steag e figurat pe cartea mea de identitate.
În anii de studenţie din România, 1 Decembrie a fost întotdeauna ziua Porţilor Deschise la Fabrica de Bere Tuborg, unde majoritatea studenţilor din Regie erau prezenţi... sau ziua fără cursuri în care stăteam cu prietenii mei de atunci toata ziua în Maxx sau în P11 sau în P18 sau în Pirahna (Dumnezeule, în Regie sunt mult prea multe baruri...) şi beam bere... când ne mergea bine ne permiteam să mâncăm şi o friptură cu cartofi prăjiţi. Cel mai tare 1 Decembrie din anii de studenţie a fost bineînţeles unul legat de multă băutură, de tovarăşul meu cel mai bun de atunci şi prietena lui. :)
Ca sa trec de la vremurile frumoase petrecute în studenţie la vremurile ''capitaliste'', adică la ''AFTER BECOMING ENGINEER'', 1 Decembrie (2009) a fost prima mea zi de muncă în Luxemburg, la actuala firmă. Nu pot să zic că am petrecut un 1 Decembrie special de când sunt plecat din România. Citesc ziare online româneşti în fiecare zi şi mă simt bine când găsesc un articol frumos şi fără nuanţe politice sau plin de negativism (atât de caracteristic jurnalismului românesc din ziua de azi). Şi astfel de articole apar numai de 1 Decembrie...
În ţară nu am mai fost din 2008. Mi-e puţin dor de România şi ai ei români... Cam atât despre 1 Decembrie. Cum ziceam, nu sunt un patriot adevărat, dar nici unul căruia îi e ruşine să spună că e român.
Petrecere frumoasa!"

Ciprian, zona de graniţă germano-luxemburgheză

"Ziua naţională acasă însemna solidaritate, voie bună, cântece româneşti. In străinătate nu înseamnă prea mult. Aici s-a organizat o seară dedicată zilei de 1 Decembrie la Monaco.
In România au fost zile de 1 Decembrie frumoase, îmi amintesc de cântecele patriotice pe care le cântam în oraş când eram în generală.
Da, ziua naţională mă face să mă simt mai acasă."

Domnişoara A., Nisa (Franta)

"Intre ziua naţională de acasă şi ziua naţională din strainatate nu simt nici o diferenţă pentru simplul fapt că nici aici, nici acasă nu am 'serbat-o' prin fapte, ci doar cu gândul. Chiar nu îmi amintesc să se fi organizat ceva pe vremea când încă eram în ţară (înafară de marşuri, la care însă nu am participat). Ciudat că de la alte sărbatori 'exotice' am amintiri, dar de la ziua naţională nu... Oricum, nu ziua naţională în sine mă face să mă simt mai acasă, ci fiecare gând către cei dragi, fiecare amintire... şi sunt mândră de rădăcinile mele, de românii ce au realizat această 'Mare Unire'."

Domnişoara A., Luxembourg

"Pentru mine ziua naţională nu a reprezentat niciodată ceva special pentru că în continuare nu ştiu care ar trebui să fie ziua naţională a României. Diferite teorii istorice ar putea justifica cu succes diferite date.
Eu am trăit mulţi ani (jumătate din viaţă) sărbătorind 23 August cu defilări fastuoase. Atunci cel puţin era obligatoriu să îţi aduci aminte cel puţin o dată pe an că există o zi naţională. Acum nu se face mai nimic să stârnească interesul românului pt. această zi importantă aş zice eu. Nu mă refer la defilări ci pur şi simplu la stârnirea interesului celor din jur pentru ziua naţională a României. Sunt convins că mulţi au auzit de 14 Iulie (ziua Franţei) de 4 Iulie (USA) de 11 Noiembrie (armistiţiul) dar foarte puţini au auzit de 1 Decemebrie (RO). De 11 ani de când sunt aici nu am văzut să se facă mare lucru pentru mediatizarea acestui eveniment care se doreşte a fi foarte important pt. România (şi a fost o zi foarte importantă dacă ne uitam puţin în istorie). Singurul lucru pe care îl primesc eu sunt invitaţiile de la ambasadă la o eventuala mică "agapă" organizată undeva. Am participat şi eu odată şi de atunci mi-am jurat să nu mai dau curs acestor invitaţii. Ce am văzut nu a avut nici o legătura cu sărbătorirea zilei naţionale ci a fost pur şi simplu o adunătura de mulţi români  care au fost prezenţi doar pentru mâncarea şi băutură gratuită. Uitând-mă la feţele lor mă şi întrebam dacă au mai rămas astfel de oameni şi acasă sau toţi au fugit din ţară. Mi-a lăsat un gust foarte amar şi de aceea nu am mai participat la nici o altă sărbătorire de acest gen. Ştiu că cineva ar zice că şi ei sunt români şi au dreptul să participe la astfel de eveniment. Probabil că e adevărat dar pot să confirm că nu acei români reprezintă ţara cu succes în lume.
Cred ca diplomaţii care sunt delegaţi în străinătate ar putea face ceva mai mult efort în promovarea a tot ce înseamnă cultură şi istorie românească dar din păcate priorităţile lor sunt altele. Sau poate înţeleg eu greşit rolul corpurilor diplomatice din străinătate."

Claudiu B., Luxembourg

"Evident nu sentimentul naţional ne-a îndreptat paşii spre meleaguri mai primitoare ci conştient (sau semi -) -  sentimentul de nedreptate care ni se făcea acasă. Enumăr felul în care eram trataţi de profesori, şefi, funcţionari, etc., felul cum eram remuneraţi, felul cum în iureşul viitorului nostru profesional realizam cum şansele să accedem in meseria noastră erau foarte mici sau inexistente...
Revenind la ziua naţională, personal o trăiesc cu emoţie şi cu gândul la fasolea cu ciolan şi suflatul în pumni în Piaţa Unirii din Alba Iulia, (generic vorbind de piaţă).
Din păcate nu am amintiri "naţionale" legate de 1 Decembrie de acasă dar de 7 ani, de când trăiesc depărtişor, urmăresc paradele militare din Piaţa Aviatorilor ca un pensionar conştiincios (cum mă "alintă" sora mea) şi mă bucur când prieteni de alte naţionalităţi îmi amintesc de sărbătoarea ţării mele.
Mândrii canadieni se bucura zile-n şir de ziua lor naţională dar printre altele poate şi pentru că pe 1 Iulie te manisfeşti mai comod fără fular şi mănuşi. La capitolul sărbatoare vorbim de acelaşi gen de manifestări atât în ce-i priveşte pe canadieni, nemţi sau spanioli, (naţii a căror zi naţională am sărbătorit-o ca rezident), respectiv concerte în aer liber, gustări tradiţionale şi cam atât. 
Dincolo de visul meu de a mă întoarce odată acasă definitiv, 1 Decembrie mă reprezintă genetic şi oriunde aş locui, acasă e în Dîmboviţa la părinţii mei, iar locurile minunate pe care Providenţa mi-a îngăduit să le explorez - simple destinaţii care mă ajută fiecare diferit să evoluez."

Mihaela N., Vancouver (Canada)

"Aici îmi pasă mult mai mult. Acasă…era o zi, mai exact o zi liberă în care beam o bere cu băieţii. La noi ziua naţională înseamnă preşedintele punând flori în Piaţa Independenţei sau la Arcul de triumf. Noi nu cred că avem „mândrie naţională” ... Nu cred că un pub din Iaşi ar face un eveniment cu steguleţe spre exemplu, ceva diferit de ziua naţională. La noi însemnă doar parada şi Hora unirii cu politicienii. Tânăra generaţie nu cred că are nimic de care să se lege.
În Luxembourg, de ziua lor, se fac o grămadă de chestii. E o adevărată plăcere să petreci cu ei ziua naţională: în ajun au scene cu muzică prin tot centrul, au tarabe cu băutură şi carnaţi, artificii la miezul nopţii mai frumos ca de Revelion...Toată noaptea oamenii se pot bucura în felul lor: pe stradă, cu mâncare sau băutură, în cluburi.. sau pur şi simplu privind în familie artificiile. Au şi paradă militară cu care alegorice dar a doua zi după artificii la prânz dar e altceva."

Marian, Luxembourg

Primul contact strainatatea studenteasca - Italia

Ora 22, aeroporul din Venezia. Imi recuperez valiza de pe banda, ma uit la ceas...e tarziu si vreau sa prind ultimul tren catre Trieste. Imi uit gandul caci o coada imensa se aseaza in fata mea: controlul pasapoartelor si mai ales al vizelor...Mai toti romanii din jurul meu sunt stresati. Majoritatea sunt veniti pentru munca...majoritatea probail la negru. Coada avanseaza incet si in curand pot vedea si auzi pe vamesi...vorbesc cu superioritate si folosesc (in mod voit) cuvinte in dialect pentru a face comunicare si mai greoaie. Majoritatea persoanelor se explica pentru cateva minute inainte sa li se dea voie sa iasa din aeroport...sau nu. Ma intreb ce se întampla cu cei care nu...Imi iau gândul ca sa nu ma enervez. Discutiile dintre "turist" si vames devin din ce in ce mai animate. Desi am viza de student incep sa ma ingrijorez...Împreuna cu o colega tot românca, suntem in sfârsit "scanate" zeflemitor de vamesul italian si trecem de controlul pasapoartelor, urcam in primul autobuz catre Venezia...e tarziu. Ajungem la gara...primul soc: nici o casa de bilete deschisa. La asta nu ma gândisem! Oare cum sa fac sa cumpar bilete? In gara mai nimeni...ma uit, trenurile sunt afisate pana mai tarziu dar nici o idee de unde s-ar putea cumpara bilete...Colegei mele i se face sete si ne indreptam catre ceea ce pare a fi un automat...si spre marea noastra surpriza..este un automat de bilete de tren. Luam bilete dupa o intreaga "conversatie" cu automatul. Alergam la tren si astfel am reusit sa nu ne petrecem noaptea pe valize in gara din Venezia.

Noaptea tarziu, catre dimineata ajungem in Trieste. Aveam cazarea pentru cateva nopti la ceea tutorul de la facultate ne indicase ca manastire....ca si studenti straini nu aveam dreptul de a sta in camin, cel putin nu la facultatea din Trieste...

Taxiul ne lasa la adresa indicata, ne trezim in fata unei cladiri...pustiu pe strada, nici o lumina aprinsa. Sun. Dupa vreo 5 minute care mi s-au parut o eternitate, apre o femeie mica, imbracata mai degraba ca o asistenta medicala decat ca o maicuta. Spun cine suntem...si desi anunatasem ca vom debarca la o ora " neortodoxa"...femeia nu stie nimic despre noi. Ne spune sa o urmam: o femeie mica si slaba îmbracata ca o sora medicala, urmate de 2 românce tragand fiecare dupa ea cate o valiza de 25 de kg...obosite dupa drum...lumina este insuficienta pentru a vedea pe unde calc. Ne invita intr-un lift in care nu as fi crezut ca incapem toate 3 si bagajele. O urmam la etajul 3 pe tot holul...femeia deschide din cand in cand cate o usa si isi vorbeste in barba. Ne invita din nou in lift, etajul 2...acelasi scenariu. Desi rupta de oboseala incercam sa ii explic in italiana ca putem sa o asteptam in hol pana se lamureste care este camera libera in loc sa o urmarim prin toata cladirea. Femeia zambeste si ne roaga sa o urmam. "La stanza dev'essere qui da qualche parte". Sunt convinsa...ca da, dar nu vreau sa o urmez in cautarea ei. Dar femeia insista sa o urmam. Ma simt ca intr-un film de Hitchcock. Nu mai stiu cate etaje am vazut..dar dupa o ora gaseste o camera libera, ma dezbrac ma arunc in pat si adorm. Dimineata am realizat ca nu este o manastire...ci doar o casa de batrani sub administrarea unor maicute catolice...Radem in drum spre facultate amintindu-ne "rondul de noapte" facut in urma acelei femei marunte...pentu a gasi o camera libera...

Primul contact cu strainatatea - Franta

O nouă viaţă începe acolo unde îţi despachetezi valiza. De cele mai multe ori nu ştii ce te aşteaptă: realizări sau dezamăgiri şi pentru mult timp nu ştii daca ai luat o decizie bună, mai ales când eşti tras înapoi de zeci de frânghii invizibile.

Nu e la fel pentru toată lumea. Unii au nevoie de timp pentru a decide unde vor să rămână,iar pentru alţii primul contact cu exteriorul e decisiv.

Am ajuns în Metz într-o dimineaţă după 42 de ore de autocar, într-un aer închis încare oamenii obosiţi îşi împărtăşeau experienţe. Am avut norocul ca o altă studentă româncă să mă aştepte la destinaţie. Nu mă cunoştea decât din două rânduri schimbate în două emailuri. Nu sperasem să găsesc o asemenea solidaritate între studenţii români.

Felul în care am fost primită, oamenii pe care i-am întâlnit acolo m-au făcut să mă gândesc la posibilitatea de a rămâne sau de a căuta să fiu mereu printre oameni de diferite culturi, care vorbesc limbi diferite.

În seara aceea m-am regăsit într-un studio mic, o fosta 'chambre de bonne' dintr-o clădire veche nu departe de casa în care a locuit Verlaine, discutând despre diferenţele dintre acasă şi Franţa, primind sfaturi şi ponturi despre cum să mă descurc într-o ţară necunoscută şi, înainte să adorm, m-am gândit la toţi cei care nu aveau acelaşi noroc ca mine. Mi-am amintit de povestirile unor prieteni: cineva care ajunsese în Barcelona fără să aibă unde dormi şi fără să ştie niciuna din cele două limbi folosite acolo. Mi-a trecut prin minte cât de mare trebuie să fi fost angoasa, teama de necunoscut şi am adormit aşteptând ziua următoare care promitea multe.

Încă din acea primă zi am început să simt diferenţele. Primul şoc a fost să merg la căminul unde aranjasem să fiu primită, unde urma să stau şi să nu mă pot instala pentrucă funcţionarii erau în greva. Prima zi în Franţa şi prima grevă care mă afecta.

Al doilea şoc: magazinele nu rămâneau deschise până târziu, nu erau deschise duminica. Aceasta e una din cele mai mari probleme ale românilor care vin înFranţa sau Germania. Mai târziu am încercat să transmit şi eu informaţia altor noi veniţi dar lumea o lua ca pe o glumă până se trezeau fără nimic de mâncare duminica.

Al treilea şoc (lingvistic de această dată): am intrat într-o brutărie şi am cerut "une pain" iar vânzătoarea s-a uitatla mine ca la o ciudăţenie. După vreo două repetiţii de "Une quoi?" "Une pain?" în timpul cărora se încăpăţânasă nu se uite în direcţia în care arătam eu cu mâna, a ridicat din sprâncene cu superioritate: "AAA... un pain...Quel type de pain?"

Apoi toate acele mici chestiuni administrative de care la un moment dat te simţi depăşit. Primele două săptămâni umblam cu o geantă de hârţoage după mine, treceam din birou în birou, trebuia să semnez zeci de foi şi să şi scriu de mână deasupra semnăturii "lu et approuvé", foi pe care nici nu mai reuşeam să le citesc.

Dar partea bună pe care o văd şi acum în experienţa primului contact e forţa evenimentelor care te obligă să te adaptezi, să evoluezi, să găseşti soluţii şisă comunici.

Mai târziu când am văzut "Auberge espagnole" m-am regăsit pe deplin mai ales în acea frază de început: "J’ai toute de suite adoré cette endroit. Le bordel qui habitait là ressemblait totalement à celui qui m'habitait depuis toujours".

Towards the destination

Destination – the place to which someone or something is going or being sent.

My first destination was Romania. I do not know if I choose it knowingly or if I was sent. The idea is that I was born there. For a long time there was "home". One day an opportunity to go and live for a limited time abroad appeared. I left home thinking I will come back and I took with me a suitcase like the one of Oana.

Away from a world I knew by hart, from places I knew with my eyes closed and from people with whom I was sharing my life from the very beginning, I found myself surrounded by new people, new places and new habits.

Soon, I started to focus on people and new places around me, on life itself and not on objects like when I was at home where everything was known.

Months have passed one after another; I began to feel at home, to say "home" to a place considered first as austere. This happened several times afterwards, and year after year "home" has become the foreign one, the country full of "foreigners" as my grandparents are considering it asking me every time we see each other. "It is difficult there, far away, among all the foreigners?" How to explain that those foreigners are people like "us" and they are of all kinds, good people and bad people too. I have friends and I am having a lot of activities, even if they are different from what I had in Romania, I enjoy it. In fact I started to feel like a visitor when going "home" to Romania.

I am a rolling stone. On one part I have the old moss and in the same time a new fresh one is growing on the other side, every time I am rolling. Inside there is a Romanian hard core as it crystallized after I left and outside new layers are appearing. "Outside"(abroad) I found in fact my essence, the real me. I am a mixture of feelings, ways of thinking, cultures ... I am not longer just a Romanian ... I am a human being with the main destination: Earth.

Lungul drum spre destinatie

Destinatie - loc, punct către care se îndreaptă cineva sau unde se trimite ceva.

Prima mea destinatie a fost România. Nu stiu daca m-am indreptat spre locul acela cu buna stiinta sau daca am fost trimisa. Ideea e ca m-am nascut acolo. Pentru o lunga perioada de timp acolo era “acasa”. Intr-o buna zi o oportunitate de a pleca si de a trai pentru o perioada limitata in afara, mi s-a oferit. Am plecat de acasa cu gandul sa ma intorc si am luat cu mine o valiza ca cea a Oanei.

Plecata dintr-o lume a cunoscutului in care imi imparteam viata cu oameni pe care ii cunosteam de cand lumea, cu locuri pe care le cunoasteam cu ochii inchisi, m-am trezit inconjurata de oameni noi, de locuri noi, de obiceiuri noi. Curand am inceput sa ma concentrez asupra persoanelor si locurilor noi din jurul meu, asupra vietii insasi si nu asupra agonisirii obiectelor ca acasa unde totul era cunoscut si stiut. Lunile s-au scurs una dupa alta, am inceput sa ma simt acasa, sa spun “acasa” unui loc considerat la inceput ca auster. Acest fenomen s-a intamplat apoi de mai multe ori..si “acasa” a devenit intr-o tara plina de “straini” asa cum imi spun bunicii de cate ori ne vedem. “ Ti-e greu acolo, departe printre straini?” Cum sa le explic ca acei straini sunt oameni ca si “ la noi” si ca sunt de toate felurile, adica si buni si rai. Am prieteni si activitati diverse si variate, chiar daca sunt diferite de ceea ce aveam in Romania, dar imi place. De altfel am inceput sa ma simt in vizita cand merg “acasa” in Romania.

Sunt o piatra care s-a rostogolit de la locul ei. Pe o parte a mai ramas muschiul verde din celalat loc dar in acelasi timp creste altul nou. La interior se gaseste un miez tare românesc asa cum s-a cristalizat el dupa ce am plecat si care are la exterior invelisuri noi asezate in straturi. In “afara” am descoperit esenta din mine. Sunt un amalgam de trairi, de sentimente, de culturi…nu mai sunt doar o românca…sunt OM cu destinatia Tera.

The suitcase

It begins with a suitcase, more precisely, the night when you pack it, because who could count the long weeks of thinking about it?

While I was doing my suitcase for the first time, that night in February, I thought that I would return: I was only leaving for 5 months. I did not took too many memories, or many pictures, or books. Most of them are now in a box on an old closet and will probably never come back to me again.

I could barely stuff a few practical things that I would need for a longer period away from home. The most important selection criteria was: to be useful. I also took things that I knew that will cost me more at the destination, and I some food.

Taste, as I was to discover later, is one of the strongest links with what we call "home" is what quickly projects us back in time, during those moments of spiritual comfort, when people gather around the table and the life goes on simply and naturally. Taste is one of the strongest links with the culture of our home country.  I saw people who have left and do not want even to think about coming back, but a taste from their past was enough to make them smile or shut a tear.
 
That night I packed mostly clothes, an enormous folder with documents, some cosmetics, cheese, some canned specialties, some CDs with music and movies. The most important of all the baggage was the laptop. It was in a bag which I was so afraid not be stolen during the long trip that I had taken it with me in the bus and carry it even to the toilet.

These were the most precious things I have put in my suitcase while I was wondering how my life was going to change.

Not much later I discovered that when you leave, you take with you an invisible baggage that you never get rid of and you unpack it anywhere you move. It contains tastes and odors, attitudes and fears that only those who are like you can understand. And it has the colors of your culture.
 
Wherever you go, whatever you do, no matter how hard you try to speak another language, to behave like a stranger, at home, underneath your bed there is this suitcase, which is only yours, waiting for you and, whenever you open it, it reminds you who you are. It contains thoughts and feelings from before leaving, longing, regrets and pride, achievements and dreams. And, with a little bit of luck, if you do some order in it, you can discover the best of you.

When I finally left my country for good, choosing the items in my suitcase was already different. I took books, old notebooks, traditionally painted Easter eggs and a few other things to remind me of home. I still remember that night. I was surrounded by what I was leaving behind, choosing what parts of life to stuff in the 25 kilograms. At the destination, many of them remained forgotten in various corners of my flat. Everything that reminds me of Romania lies in that invisible chest.
 
So I ask myself: What do we carry in our suitcase when we go (material or not)?

And what did your suitcase contain?

Valiza

Totul începe cu o valiză, mai precis, cu noaptea în care o faci, pentru că lungile săptămâni în care te gândeşti la ea nu le mai ştie nimeni.

În timp ce îmi făceam pentru prima dată valiza in aceea noapte de februarie, mă gândeam că mă voi întoarce: plecam pentru 5 luni. Nu am luat nici prea multe amintiri, nici prea multe poze, nici cărţi. Marea lor majoritate a rămas intr-o cutie pe un dulap vechi şi probabil nu se va mai întoarce la mine.

Abia îmi încăpeau câteva lucruri practice care să îmi ajungă pentru o perioadă mai lungă departe de casă. Cel mai important criteriu în alegere era să fie util. Am mai luat şi lucruri despre care ştiam că mă vor costa mai mult la destinaţie, şi am mai luat şi ceva de mâncare. 

Gustul, după cum era să descopăr mai târziu, e una din cele mai puternice legături cu ceea ce numim "acasă", e ceea ce te proiectează rapid în timp la momentele acelea de confort sufletesc în care lumea se adună în jurul mesei şi în care viaţa decurge în mod simplu şi natural. Gustul e una din cele mai puternice legături cu cultura de acasă şi am văzut asta la oameni care şi-au părăsit ţara şi nu mai vor să se întoarcă dar cărora un gust din trecut le-a stors un zâmbet sau o lacrima.

Valiza mea avea mai mult haine, un maare dosar cu acte, câteva cosmetice, un set de tacâmuri, brânza, câteva conserve, câteva Cd-uri cu filme şi muzică. Cel mai important din tot bagajul era laptopul. Era intr-o geantă de care nu mă despărţeam de teamă să nu mi se fure aşa că o luasem cu mine în autocar şi o purtam chiar şi la toaletă.

Cam asta cuprindeau cele 25 de kg pe care le-am împachetat în timp ce mă întrebam ce urmează şi cum se va schimba viaţa mea. 

Nu cu mult mai târziu am descoperit că, atunci când pleci mai iei cu tine un bagaj invizibil de care nu te mai descotoroseşti niciodată. Îl despachetezi în orice loc nou în care te muţi. Cuprinde gusturi şi mirosuri, atitudini şi temeri pe care doar cei de acelaşi fel cu tine le cunosc. Şi are culorile culturii tale.

Oriunde ai merge, orice ai face, oricât de mult te-ai strădui să vorbeşti o altă limbă, să te comporţi ca un străin, acasă, sub pat te aşteaptă această valiză care e doar a ta şi pe care, de fiecare dată când o vei deschide îţi vei aminti cine eşti. Cuprinde gânduri şi sentimente de dinainte de a pleca, doruri, regrete şi orgolii, realizări şi vise. Şi, cu puţin noroc, dacă ştii să faci puţina ordine în ea, vei descoperi poate partea cea mai bună din tine.

Când am ştiut că plec definitiv deja modul de a alege obiectele din valiză a fost altul: am luat şi câteva cărţi, vechi caiete, ouă încondeiate şi încă vreo câteva lucruri care să îmi amintească de acasă. Îmi amintesc şi acum seara aceea în care am stat înconjurata de tot ce lăsam în urmă şi alegeam ce bucăţi de viaţă să îngrămădesc in cele 25 de kilograme. S-a întâmplat ca, la destinaţie, multe din ele să rămână uitate în diverse colţuri. Tot ce îmi aminteşte de România, se află in cufărul acela invizibil.

Aşa că îmi pun întrebarea: Ce ducem cu noi în valiză (material sau nu)?

Şi ce conţinea valiza voastră?

Cu radacinile suspendate

Francezii au un cuvant pe care il folosesc in general cand pleaca sau vorbesc despre un concediu intr-un peisaj sau loc absolut nou, cu care nu sunt obisnuiti: depaysant.  Cand am auzit pentru prima data cuvantul mi s-a parut straniu, ciudat…aproape hazliu. Cuvantul exista si in limba romana ca frantuzism: a se depeiza. In franceza are sensul de “ a schimba cadrul” sau “ a fi dezorientat”, in romana “A lua, a smulge de la locul de baștină, a dezrădăcina. (Fig.) A (se) dezorienta; a (se) înstrăina, a (se) însingura.”

 Mi s-a parut extrem de interesant cat de des utilizeaza francezii termenul asta de depeizat, chiar daca in limba franceza are un inteles mai degraba pozitiv. De altfel mai au inca unul, mai putin pozitiv: deraciner care in afara de intelesul normal de a scoate o planta din pamant cu tot cu radacina mai insemna si “retirer une personne de son milieu d'origine” (a scoate o persoana din mediul de origine). In romana a dezradacina mai inseamna si a starpi…adica a face sa dispara. Francezii pe care i-am cunoscut pe alte meleaguri decat cele natale se considerau dezradacinati.

A trai in alte tari decat cele de origine ar putea fi o aventura intr-o lume noua, o lectie de viata, o experienta, o necesitate, o expeditie, un loc pe care il numim temporar sau definitiv acasa sau un loc in din care ne intoarcem acasa. Oare de cand noi oamenii ne simtim depeizati si dezradacinati atunci cand plecam dintr-un loc intr-altul?

Istoria ne spune ca migratia umana (a triburilor) a existat de la inceputul lumii. Migratia populatiei umane a inceput cu Homo Erectus care a plecat din Africa spre Euroasia, acum aprioximativ 1 milion de ani. Homo sapines se pare ca ocupa teritorii din Africa acum 150 000 de ani dupa care a migrat in urma cu 70 de mii de ani raspandindu-se in Australia, Asia si Europa. Cu totii am invatat la scoala despre triburile nomade sau migratoare: comunitati intregi de oameni care se mutau permanent dintr-o locatie in alta. Aceste populatii nomade mai exista si in zilele noastre dar suntem facuti sa credem ca ele exista doar pentru ca aceste populatii au o cultura nomada si ca acest comportament nu mai exista in tarile industrializate. Si atunci, de unde depeizarea, dezradacinarea si mai ales termenul de care ne temem cel mai mult emigrant? Cate generatii au fost legate de pamant pentru necesitati agricole..pentru a ne considera depeizati si dezradacinati atunci cand plecam?

Consider ca o parte destul de insemnata a generatiei mele este nomada, doar ca am schimbat un pic terminologia. Cati dintre voi traiti in acelasi loc in care v-ati nascut? Cati dintre parintii vostri mai traiesc inca in locurile in care s-au nascut?

Este un nou fel de a migra, o noua categorie de “triburi nomade”. Cautam ca si strabunii nostri teritorii mai bune pentru vanat sau pentru a ne mana turmele…

Si atunci? De ce sa ne simtim depeizati sau dezradacinati?

Eu prefer sa spun ca am radacini suspendate…

Leaving, staying or receiving

Leaving, staying or receiving...

No mater from which point of this dramatic triangle you are looking at, the issue of emigration creates frustration and small or bigger personal dramas. Being an imigrant or an emigrant means being in an uncertain situation and the word has mostly negative connotations.

There are thousands of reasons why people leave. I exclude of course the thieves, beggars, human traffiking and all their collateral victims because those people are part of some closed and obscure system with an organisation and laws of its own, in which the freedom of decision almost
doesn't exist. I mean those who take the decision to leave without being constrained by an illegal system.

People leave in search for happiness, money, to be able to provide for their families, for their children, parents or beloved, for freedom, education, career, for confort, because they are not accepted in their own country or just do not feel that they belong there, to discover a new culture, to feel fulfilled, to become involved in humanitarian missions and much more.
None of these reasons is unworthy and we have no right to judge. But through the narrow eyes of envy, these people are often accused of materialism, lack of solidarity and lack of patriotism. The selfish lack of patriotism ... this hypocritical and redundant accusation in a world where everyone is on his own, in which countries are separated by frontiers defined by some people with power, and not on cultural criteria, in a world where people from your own country do not hesitate to stab you in the back if their interests dictate so.

There are thousands of reasons why people stay, especially in a so called "poor" country. People stay because they feel good there,for happiness, family, money, career, because they feel comfortable, accepted, because they appreciate their culture, language and tradition, because they prefere to discover new plases but to come back home after each trip, to those with whom they have so much in common, because they believe they can change something into good, because it is there where they can evolve and much more... None of these reasons is unworthy and we have no right to judge. But through the narrow eyes of ignorance, these people are often accused of lack of solidarity or ambition or, simply treated with an ungratefull superiority.

Therefore, every day, I have a feeling of rejection toward those who left and complain of the hard life abroad but would not do anything to return, to those who find only negative things in the country where they decided to live but forget that they are talking to people who may have struggled to get there, to those who are well paid but always unhappy abroad, to those who complain that they want to leave their country but do not forget to specify that they prefer to sacrifice for family and all hipocrisy which makes our decisions heavier and divide people by some absurd criteria.

And so I have all the respect for those who do what their heart says and take the wright decision: leave, remain or return, because it is a tough decision, because it's a decision that changes many lives.

And let's not forget that almost nothing in this world belongs to us for real. No matter how free we were told we are, those boundaries on the map are not just a geometric representation. Whenever we cross the geographical line we become foreigners, tourists or not, but foreigners. Yes, the Earth is already divided, there's no more place that is not already given and this is what creates the immigrant condition and frustrations of living in a country where people like to immigrate.

But how is life in another country ... is another story, without end. I will begin it another time.

Until then, I will suggest a quote from Victor Hugo that I found a few days ago and touched me in a very personal way:

(Let's no longer be English, French or German. Let's be Europeans. Not to be Europeans, to be men. Let humanity. Remains for us to abdicate the ultimate selfishness: the homeland.)

Dar despre ce inseamna viata in alta tara... e o poveste fara sfarsit, pe care o voi incepe alta data.

Pana atunci, va propun un citat din Victor Hugo pe care l-am gasit acum cateva zile si care mi-a mers la suflet:

Ne soyons plus anglais ni français ni allemands. Soyons européens. Ne soyons plus européens, soyons hommes. Soyons l'humanité. Il nous reste à abdiquer un dernier égoïsme : la patrie.

(Let's not be English, French or German anymore. Let's be European. No, not European, let's be men. Let's be humanity. All we have to do is get rid of one last piece egocentricity - patriotism.)

A pleca, a ramane, a primi

A pleca, a ramane, a primi...Din orice punct al acestui triunghi dramatic ai privi, problema emigrarii creaza frustrari si mici sau mari drame personale. A fi imigrant sau emigrant inseamna a fi intr-o situatie neclara iar termenul are de cele mai multe ori conotatii negative.

Exista sute de motive pentru care oamenii pleaca. Exclud aici, desigur, hotii, cersetorii, traficantii de carne vie si victimele colaterale pentru ca acesti oameni sunt parte a unor sisteme obscure si inchise, cu organizare si legi proprii in care libertatea de decizie e aproape inexistenta. Ma refer la cei care iau hotararea de a pleca fara sa fie constransi de un sistem ilegal.

Oamenii pleaca in cautarea fericirii, pentru bani, pentru a oferi ceva mai mult familiei, pentru copii, parinti sau iubiti, pentru libertate, pentru educatie, pentru cariera, pentru confort, pentru ca nu sunt acceptati in tara lor sau pur si simplu nu simt ca acolo ar fi locul lor, pentru a descoperi o noua cultura, pentru a se simti impliniti, pentru a se implica in misiuni umanitare si multe altele. Niciunul din aceste motive nu este nedemn si nu avem dreptul sa judecam. Dar, priviti prin ochiul ingust al invidiei, acesti oameni sunt deseori acuzati de materialism, lipsa de solidaritate si lipsa de patriotism. Ingrata lipsa de patriotism... acea redundanta acuza ipocrita intr-o lume in care fiecare e pentru el, in care tarile sunt delimitate de niste frontiere impuse de marile puteri, nu neaparat cultural, in care cei de acelasi neam cu tine nu se sfiesc sa te calce in picioare, daca asa le dicteaza interesul.

Exista sute de motive pentru care oamenii raman, mai ales intr-o tara asa numita 'saraca'. Oamenii raman pentru ca se simt bine in tara lor, pentru fericire, pentru familie, pentru bani, pentru cariera, pentru ca se simt in largul lor, acceptati, pentru ca isi apreciaza cultura, limba si traditia, pentru ca prefera sa descopere alte locuri sau tari dar sa se intoarca mereu acasa la cei cu care au atat de multe in comun, pentru ca au incredere ca pot schimba ceva, pentru ca acolo pot evolua si multe altele. Nici unul din aceste motive nu este nedemn si nu avem dreptul sa judecam. Dar, priviti prin ochiul ingust al ignorantei, acesti oameni sunt adesea acuzati de lipsa de amibitie, lipsa de solidaritate sau sunt priviti pur si simplu de sus si tratati cu superioritate ingrata.

De aceea, pe zi ce trece, am o senzatie de respingere fata de cei care au plecat si se plang de viata grea din strainatate dar nu ar face nimic sa se intoarca, fata de cei care gasesc numai lucruri negative in tara in care au decis sa traiasca dar nu se gandesc ca se adreseaza unor oameni care poate s-au zbatut sa ajunga acolo, fata de cei care sunt bine platiti in strainatate dar sunt vesnic nemultumiti, fata de cei care se plang ca ar vrea sa plece din tara lor dar nu uita sa precizeze ca prefera sa se sacrifice pentru familie si fata de toate celalalte ipocrizii care ne fac deciziile mai grele si impart oamenii dupa niste criterii absurde.

Si de aceea ma inclin in fata celor care fac ceea ce le spune inima si isi pastreaza hotararea: pleaca, raman sau se intorc, pentru ca e o decizie greu de luat, pentru ca e o decizie care schimba mai multe vieti.

Si, sa nu uitam si ca aproape nimic pe lumea asta nu ne apartine cu adevarat. Oricat de liberi ni s-ar spune ca suntem, granitele acelea puse pe harta nu sunt doar o reprezentare geometrica. Ori de cate ori depasim linia geografica devenim straini, turisti sau nu, dar straini. Da, pamantul e deja impartit, nu mai exista loc care sa nu fie deja dat si de aici rezulta acea conditie de imigrant, frustrarile celor care locuiesc intr-o tara in care oamenii vin.

Dar despre ce inseamna viata in alta tara... e o poveste fara sfarsit, pe care o voi incepe alta data.

Pana atunci, va propun un citat din Victor Hugo pe care l-am gasit acum cateva zile si care mi-a mers la suflet:

Ne soyons plus anglais ni français ni allemands. Soyons européens. Ne soyons plus européens, soyons hommes. Soyons l'humanité. Il nous reste à abdiquer un dernier égoïsme : la patrie.

(Sa nu mai fim englezi, francezi sau germani. Sa fim europeni. Sa nu mai fim europeni, sa fim oameni. Sa fim umanitatea. Ne ramane doar sa abdicam un ultim egoism: patria.)